Apostolii Epocii de Aur, episodul #27. Adrian Păunescu, iluzionistul: „Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“

Apostolii Epocii de Aur, episodul #27. Adrian Păunescu, iluzionistul: „Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“

Adrian Păunescu. Concept grafic: Vali Ivan şi Florian Marina

Adrian Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţa lui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibil al lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 25 decembrie 1989, Adrian Păunescu îmbracă un pulover pe gât, nişte pantaloni bufanţi de trening şi iese pe străzile din Bucureşti, în zona fostei baricade de la Intercontinental. E cu fiul său, Andrei, şi încearcă să cânte ceva. Nu e acompaniat. Revoluţionarii îşi aleseseră deja marşurile. Păunescu nu e primit în stradă cu entuziasmul pe care-l aştepta. Dimpotrivă. E bruscat, huiduit, scuipat de mulţimea care scandează: „Să fie judecat“. E ca un miel prim. E speriat, îşi ridică ochii mari spre cer şi respiră greu, ca şi când ar fi în pragul leşinului. E ajutat de fostul prefect de Dolj, Nicolae Giugea, care mai calmează mulţimea şi-i dă un avans poetului, potrivit propriilor mărturii. Păunescu se refugiază în clădirea Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi cere azil. În urmă cu un an, la 29 septembrie ’88, fusese chiar sunat acasă de Rodica Culcer, pe atunci secretara consilierului politic al Ambasadei SUA, Michael Parmly, care îi transmitea invitaţia americanului la discuţii. După un an, nu mai primeşte nimic.


Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan


Era o vreme când Păunescu ridica în picioare stadioane, când doamnele îi sărutau mâinile şi când cuvântul şi chitarele sale păreau că ţin munţii Carpaţi împreună. Păunescu era un demiurg. Era a patra putere în stat, după Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu. De fapt, chiar dictatorul român îl chemase în seara de 21 decembrie, alături de Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi de Dan Deşliu, poet de succes al epocii staliniste devenit contestatar al politicii ceauşiste. Venise singur. I se cerea să coboare în stradă, să-i convingă pe oameni să plece acasă. Nu acceptase. Peste câteva zile, privea neputincios amurgul zeilor.

Răscrucea aceasta nu-i va crea lui Păunescu nicio dilemă. De fapt, poetul nu va coborî niciodată definitiv de pe soclul său. Va rămâne deasupra mulţimilor, umbrindu-le în funcţie de mişcarea soarelui pe care şi-l va alege conjunctural. În 2010, îi vor fi organizate funeralii naţionale. Dispariţia sa va genera doliu naţional şi râuri de regrete. E măsura adevărată a personalităţii lui Adrian Păunescu, părintele spiritual al multor generaţii de tineri care au avut speranţă. Un om pe care românii l-au cunoscut prea puţin pentru a-l iubi atât de mult şi pe care l-au cunoscut prea mult pentru a nu se recunoaşte, uneori, în el. Păunescu a plecat din lumea aceasta urmând tiparul după care s-a desfăşurat întreaga sa viaţă: cu zgomot, emoţii, mulţimi, kitsch şi multe contestări. Biografia sa, cu toate ambiguităţile ei, rămâne însă revelatorie în orice tablou al României din ultimele decenii de comunism şi din primele două decenii de democraţie. Reluăm, de aceea, câteva momente esenţiale din viaţa poetului. La rece, în cadru organizat, o scurtă analiză.

În 1989, Păunescu înţelege că e părăsit de poporul în faţa căruia se etalase cu toate bufoneriile şi cu toate pasiunile sale. I se dedică un istoric „Apel către lichele“, scris de Gabriel Liiceanu, iar actorul Victor Rebengiuc îl invită, indirect, să-şi şteargă gura cu un sul de hârtie igienică gri. Păunescu face nu pas în spate. Dar la public nu renunţă niciodată. Pregăteşte el ceva. În 1990, reînfiinţează cenaclul cu nume schimbat: „Totuşi iubirea“. Participă la câteva sute de manifestări, multe dintre ele dincolo de Prut. Fondează revistele „Totuşi iubirea“ şi apoi „Flacăra lui Păunescu“, îşi pune pe picioare propria editură, se împacă pompos cu fostul maestru Eugen Barbu, îi face rost fiului său, Andrei, de o casă cu trei camere, pe strada Turda, nr. 120, într-o clădire care aparţinuse Oficiului pentru Deservirea Corpului Diplomatic. În publicaţiile sale, găsesc loc să se exprime Ştefan Andrei, Manea Mănescu şi Dumitru Popescu „Dumnezeu“. Practic, Păunescu începe să-şi recâştige, treptat, locul care i se cuvine pe scena publică.

Pe 17 iulie 1992, e invitat într-o emisiune televizată de către Mihai Tatulici. Acesta e un moment-cheie pentru cariera sa. Trebuie să vorbească despre odele pe care le aducea, pe vremuri, cuplului Ceauşescu. Unii aşteaptă scuze publice, alţii explicaţii, oricum, o schimbare de paradigmă se impune. Pe micile ecrane ale românilor apare însă acelaşi Păunescu: dramatic, incandescent, îndrăzneţ şi sfidător. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber“, spune. Gabriel Liiceanu scria: „Şi care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci talentaţi, de porci la nevoie gingaşi, care ştiu să cânte, să plângă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foşnitor, la cel care răscoleşte, viril, măruntaiele pământului strămoşesc [...] pentru a ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii“.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Ce face în politică?
Zgomotul acesta conduce la momentul în care Adrian Păunescu redebutează în politică. Se înscrie în Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul prim-ministru comunist Ilie Verdeţ, pe care-l eclipsează nu doar fizic. Unii dintre politologi consideră că PSM e formaţiunea-satelit a lui Ion Iliescu, creată pentru a acoperi segmentul de opoziţie democratică. Pentru Păunescu nu contează. În urmă cu doi ani, românii îl huiduiau în centrul Bucureştiului. În 1992, e ales senator de Dolj. Devine vicepreşedinte, apoi purtător de cuvânt al partidului. Se aliază cu Vadim Tudor şi creează grupul parlamentar „Partida Naţională“, animat de naţionalismul orizontal şi de ideile protocroniste renăscute din cenuşa ideologiei ceauşiste. În 1996, candidează la prezidenţiale. Deja nu se mai teme de nimic. „Mă tem de proşti înarmaţi şi de trăsnet“, îi spune lui Octavian Andronic, într-un interviu de campanie. Obţine 0,69% din voturi, iar asta înseamnă că 87.163 de români au pus ştampila pe numele lui. Vreo trei stadioane. PSM nu mai intră însă în Parlament. Păunescu găseşte soluţia cu succes electoral: vrea să unifice stânga. În 1998, partidul lui Verdeţ e absorbit de PSD. În 2000, Păunescu ajunge din nou în Parlament, votat în circumscripţia electorală Hunedoara.

În acest moment, Păunescu e deja un personaj comun în sufrageriile românilor. Poetul scrie la gazete, are emisiuni televizate, acordă interviuri, îşi tipăreşte şi retipăreşte volumele, scrie depeşe publice, vorbeşte la radio, iar versurile sale încă sunt cântate. E peste tot – şi la botezul lui Fane Spoitoru, şi în Senat, unde susţine, de pildă, introducerea ca disciplină şcolară a şahului, şi la al II-lea Congres al PRM, la dineu cu Jean Marie Le Pen, şi lângă naţionala de fotbal, unde-l readuce pe Hagi.

România în care nostalgia pentru trecutul recent e într-o continuă creştere îl resuscitează pe Păunescu. Oamenii îşi amintesc cu melancolie despre tinereţile lor, despre energia şi despre muzica pe care-o ascultau la Cenaclul Flacăra, îşi amintesc de versurile cu care au impresionat fete sau la auzul cărora s-au lăsat seduşi. Alţii prizează discursul naţionalist, chiar dacă uneori patriotard. Poetul le reproşează contestatarilor că nu pun lucrurile în context, că n-au căderea să-l judece, că habar n-au istorie, că-i fac analiza fonetică a strigătului de durere. Spune că ovaţiile adresate dictatorului erau obligatorii, indiscutabile, o convenienţă asimilată. Ca şi când ai scrie, la finalul unei scrisori, „cu toată consideraţia“. Iar acesta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a-i ajuta pe alţii. „Toată viaţa mea a trebuit să mă disculp: atunci că nu sunt anticomunist, acum că sunt comunist“, spune într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul Zilei“ în 2007. „Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“, scrie în iulie 2010, în „Jurnalul Naţional“.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Creaţiile postume

În iulie 2003, la împlinirea vârstei de 60 de ani, preşedintele Ion Iliescu îl decorează pe Păunescu cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler. În iulie 2010, poetul primeşte şi „Meritul Academic“ pentru creaţia literară şi pentru susţinerea proiectelor Academiei Române, iar în august – titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Detaliu de la înmormântarea poetului Adrian Păunescu

La 5 noiembrie 2010, poetul se stinge pe patul din Spitalul Floreasca. Scrie un ultim poem chiar din spital: „Eu vă salut de-a dreptul cordial,/ De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/ Recunoscând că patul de spital/ Nu-i o alarmă, ci o garanţie.// Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate“. Câteva zile bune în care familia Păunescu e ţinta jurnaliştilor copleşiţi de interesul uriaş al publicului pentru evenimentul funebru. E încă devreme să crească iarba pe morminte, dar românii, de la preşedinte la om simplu, îşi arată preţuirea pentru cel care a fost. Moartea lui Păunescu devine prilej pentru cenaclu naţional. Există chiar persoane care spun că poetul e încarnarea lui Robespierre! Abia acum, însă, încep adevăratele inadecvări, dacă nu chiar scandaluri în toată regula.

Andreea Mihaela Bîrlea, fiică a poetului, îşi cere în instanţă dreptul la o parte din averea de 3,7 milioane de euro, adunată de poet într-o viaţă. Femeia dovedeşte că e fiică legitimă printr-un test ADN. Casa din zona centrală a Capitalei, proprietatea din Bârca (jud. Dolj), din Bragadiru, din Breaza, de la Roşia Montană şi cea din Vatra Dornei se numără printre posesiunile care trebuie împărţite cu Andrei Păunescu şi cu sora sa, Ana Maria. Certurile dintre moştenitori fac ştiri la fiecare înfăţişare în instanţă.

În memoria poetului, şcoli şi străzi îi împrumută numele. Apar statui şi busturi în parcuri. Din nou motiv de scandal: în parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, în parohia lui Neculai Onţanu, e ridicat un bust de bronz. Statuia n-are o soartă prea bună: contestat puternic încă de la inaugurare, monumentul e profanat în repetate rânduri: de pildă, e acoperit cu o pungă de gunoi ori e pictat peste noapte în Ronald McDonald, mascota unui celebru lanţ de magazine fast-food.

De fapt, dispariţia lui Păunescu lasă să se vadă mai clar prăpastia uriaşă care-i desparte pe românii nostalgici de cei care nu regretă comunismul, precum şi intoleranţa ori lipsa de empatie dintre cele două categorii. Unii spun că poetul va supravieţui în conştiinţa românilor pentru activitatea sa neobosită în domeniul culturii. Alţii – pentru zelul şi iscusinţa cu care scria elogii dictatorilor. Talentul literar îi e pus însă la îndoială în special de către reprezentanţi ai generaţiilor tinere a oamenilor de litere. Dacă Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, spune că Păunescu a fost ultimul mare poet social român, scriitorul Dan Sociu crede că Păunescu are doar dimensiunea aprecierii sale de către marele public, iar aceasta se va stinge, spre deosebire de Eminescu sau Bacovia, care sunt iubiţi şi de experţi, dar şi de mase. „N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sărut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii în devorează, că e emo şi goth“.

Păunescu tradus în maghiară. La şase luni după moarte, lui Păunescu îi sunt traduse cele mai apreciate poezii în limba maghiară. Volumul bilingv tălmăcit de Baranyi Ferenc, un poet maghiar laureat al Premiului Kossuth, e lansat la 10 iunie 2011, la sediul Primăriei Sectorului 2, condusă de Neculai Onţanu.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Cum a început totul?

Adrian Păunescu se naşte la 20 iulie 1943, în localitatea Copăceni din judeţul Bălţi, Republica Moldova, în familia unor olteni trimişi în misiune peste Prut. Poetul stă un singur an pe malul celălalt al Prutului. Deşi mama sa rămâne în Basarabia reocupată de Armata Roşia, tatăl se întoarce alături de fiu în localitatea Bârca, judeţul Dolj, unde Păunescu îşi va petrece copilăria. Despre pământul de-acasă, Păunescu va vorbi mereu cu nostalgie şi dor. Îşi va aminti, de pildă, despre bunicii săi neobosiţi la muncile câmpului, despre camera cu pământ pe jos, de lângă vatra cu ţest, unde familia dormea după ce statul îi trimisese chiriaşi obligatorii sau despre entuziasmul tatălui din fiecare noapte în care asculta la radioul cu galenă că vin americanii.

„Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 kilometri de Bârca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare“, îşi aminteşte poetul într-o serie de texte autobiografice publicate în „Jurnalul Naţional“. Tatăl său, Constantin, era membru în Partidul Naţional Liberal, fusese condamnat la 15 ani de puşcărie politică, din care făcuse mai mult de jumătate. Trecutul părinţilor s-a răsfrânt şi asupra poetului. Pentru că nu avea un dosar curat, Adrian Păunescu a trebuit să aştepte trei ani până să fie primit la facultate. Reuşeşte să absolve Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti abia în 1968, an în care este primit şi în rândul membrilor de partid, după un stagiu de doi ani în calitate de secretar al organizaţiei UTC de la Uniunea Scriitorilor din România.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

În ciuda biografiei, Adrian Păunescu va avea o opţiune certă pentru comunism. Debutul său literar din anul 1960 nu prefigura însă viitorul de poet de curte al „bardului de la Bârca“. Criticul literar Eugen Negrici scrie, în „Literatura română sub comunism“: „În poeziile tipărite însă, remarcilor usturătoare li se punea surdină: se recurgea la alibiul jocului verbal (Marin Sorescu), la formulări autoironice sau oximoronice derutante (Mircea Dinescu), la fabula cu eroi şi fapte recognoscibile (Ana Blandiana), la dozarea proporţiei de adevăr incomod cu elogierea «succeselor» regimului (Adrian Păunescu). Ca şi proza aluzivă din aceeaşi perioadă, întreagă aceasta poezie a cârtelilor mărunte a avut un succes enorm“. Adrian Păunescu era unul dintre reprezentanţii resurecţiei lirismului în literatura româna, după prea mulţi ani de proletcultism fad.

Vladimir Tismăneanu spune că, la finalul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70, când era redactor-şef adjunct la „România Literară“, Păunescu încuraja experimentele literare şi publica interviuri de păreau eretice. „Păunescu din acea perioadă reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revoluţiei maghiare şi a liberalizării poloneze. Era târziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. [...] A preferat pactul cu puterea şi avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat într-o vilă superbă pe strada Sandu Aldea, se întâlnea cu odraslele potenţaţilor epocii cu care juca ping-pong şi punea ţara la cale. Le dedica poeme adulatoare“, scrie Tismăneanu în „Efigii ale unui coşmar istoric“. În plus, lăsa impresia că polemizează cu Ceauşescu, ceea ce-i aducea un imens capital de imagine în rândul românilor.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Ceauşescu: „Uită-te la tine cât ai crescut!“

În 1968, Păunescu încă era secretar al organizaţiei uteciste a scriitorilor. Un singur pas mai trebuia să facă pentru a fi primit în liga întâi a comunismului, membru de partid. Poetul e un animal politic. În numele scriitorilor utecişti, organizează o întâlnire cu Ion Iliescu, pe atunci doar liderul organizaţiei de tineret. Tinerii, contaminaţi de ideile primăverii de la Praga, voiau să profite de deschiderea afişată de Nicolae Ceauşescu şi să aplice în România lozinca intelectualilor reformatori cehoslovaci, enunţată de Milan Kundera: „Să redăm literaturii calitatea şi demnitatea“.

Astfel, susţine istoricul Lavinia Betea, aceştia sperau la reconfigurări, în favoarea lor, în conducerile Uniunii, Fondului Literar şi revistelor culturale. Timp de opt ore, până la douăsprezece noaptea, Iliescu a ascultat toţi vorbitorii. „A fost o descărcare, un prilej pentru ei să-şi exprime nemulţumirile“, îi va povesti liderul tinerilor comunişti lui Vladimir Tismăneanu mai apoi. Deşi întâlnirea a fost un moment de referinţă în discuţiile dintre scriitori şi putere, Ceauşescu a criticat în mai multe rânduri atitudinea lui Iliescu, care se pare că uitase principiile marxist-leniniste despre literatură. „Tinerii scriitori să facă şi gazetărie. Ca Eminescu. Deşi nu fiecare este un Eminescu“, spunea Ceauşescu. Peste ani, Iliescu se va răzbuna: exilat în modesta funcţie de prim-secretar la Iaşi, fostul utecist îi va interzice lui Păunescu să-şi ţină cenaclul în oraşul de pe Bahlui, susţine istoricul Zoe Petre.

L-a cenzurat pe Eliade
Pentru Adrian Păunescu, înfrângerea aceasta avea însă un gust dulce. Poetul lucrase şi la publicaţia „Crişana“, în Oradea, şi în redacţia revistei „Amfiteatru“, şi la „Gazeta literară“, redactor-şef adjunct la „Luceafărul“, însă de la tribuna lui Iliescu avusese primul dialog important cu puterea. Se făcea remarcabil şi era remarcabil. În octombrie 1970, poetul primeşte o bursă la Universitatea Iowa din Statele Unite, în cadrul „International Writing Program“. Locuieşte peste ocean până în mai ’71. Se pare că ar fi fost trimis cu bursă în speranţa că va cere azil politic şi va rămâne acolo, dar Păunescu speculează altfel: îi telefonează lui Ceauşescu şi-i vorbeşte despre românii din exil. Trimite revistelor din România sonete şi interviuri cu personalităţi din diaspora. Cel mai important: un interviu cu Mircea Eliade din ianuarie ’71, care a provocat o largă dezbatere via Europa Liberă. Păunescu convenise cu istoricul religiilor că interviul va fi publicat doar în forma lui orginală, completă, fără cenzurări sau modificări în text. Poetul îşi încalcă însă promisiunea şi publică interviul în 10 şi 17 martie în „Contemporanul“, lucru ce atrage proteste vehemente din partea lui Eliade şi a postului de radio Europa Liberă. Nu e prima acţiune care-i scandalizează pe români: în 1972, Ceauşescu cumpără trei pagini în „The Times“ în care glorifică reuşitele partidului, moştenirea dacică şi în care prezintă potenţialilor turişti obiective turistice precum combinatele siderurgice de la Reşiţa şi Galaţi. Calupul publicitar, în cadrul căruia semnează şi Păunescu, îl revoltă pe ţărănistul Ion Raţiu.

„Impunitatea bufonului“
La 4 august 1971, Ceauşescu întâlneşte, la Mangalia, grupul scriitorilor români din Partidul Comunist. Dictatorul aşteaptă o operă magistrală, ceva despre colectivizare dacă se poate, „lucrări aşa mai, cum se zice, de cursă lungă“. Păunescu se ploconeşte în stilul caracteristic în faţa dictatorului, care-l ia peste picior cu prietenie. Ceauşescu: „Dragă, dar vreau şi eu câteva flori pe care să le admir. [...] Eu m-am ocupat, mai pun flori în grădină, pun şi legume, dar când văd că e ceva care împiedică să crească, le scot, le tai“. Păunescu: „Dar le şi ajutaţi pe celelalte“. (râsete) Ceauşescu: „Le ajut, dragă. (râsete) Uită-te la tine cât ai crescut. (Aplauze, râsete) Am spus asta nu fizic, ci din alt punct de vedere“. Dialogul publicat de Liviu Maliţa în „Ceauşescu, critic literar“ arată cât de bine reuşise să-şi consilideze imaginea în faţa dictatorului. „Păunescu beneficiază de impunitatea bufonului şi monopolizează simpatia Puterii“, explică Maliţa. Poeziile patriotice şi paradele sale lirice rămân metoda cea mai eficientă de a-şi păstra această simpatie. Pe de altă parte, recunoaşte Mircea Martin în lucrarea „Cultura română între comunism şi naţionalism“, Păunescu a fost unul dintre scriitorii tineri cei mai activi în ofensiva împotriva închistării ideologice şi pentru lărgirea libertăţii de expresie.

FOTO1: Adrian Păunescu şi Ştefan Iordache. FOTO2: Adrian Păunescu şi Dorin Tudoran

Cum a crescut „Flacăra“ lui Păunescu?
Cel mai bine s-a văzut lucrul acesta începând din 1 februarie 1973, când poetul a preluat conducerea revistei „Flacăra“, publicaţia unde s-au format jurnalişti precum Ovidiu Ioaniţoaia, Dumitru Graur, George Arion, Tudor Octavian şi Dorin Tudoran. Câtă vreme a condus „Flacăra“, Păunescu a încurajat un stil de presă liber de încorsetarea propagandei comuniste. Una dintre primele decizii radicale a fost chiar schimbarea frontispiciului revistei, din anostul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ în bonomul „Flacăra la dispoziţia dumneavoastră“. Schimbarea aceasta a fost, practic, cartea de vizită a revistei, a cărei popularitate a crescut până la un tiraj de 495.000 de exemplare, limitat de autorităţi. De altminteri, mare succes a avut şi rubrica „Cititorii ne sesizează“, colţ în care cetăţenii puteau să-şi vadă scrise nemulţumirile.

Dacă, în epocă, majoritatea ziariştilor de la „Flacăra“ erau mândri de propria importanţă şi de faptul că-şi permiteau să atace teme precum circulaţia mijloacelor de transport în comun, problema navetiştilor sau apa minerală, nu e mai puţin adevărat că libertatea acestora era bine definită pe un interval prestabilit. Ziarişti buni, specialişti ai lucrului mărunt, dar cu un ton proaspăt, diferit, deschis. Cum de erau posibile asemenea îndrăzneli? În redacţie se vorbea despre faptul că Păunescu, aflat în graţiile dictatorului, era intangibil, drept care-şi permitea aroganţe publicistice. De fapt, cuvântul lui Păunescu cuprindea minore nuanţe subversive şi majuscule ale propagandei comuniste. În plus, redacţia se îngrijea perfect şi de orgoliul lui Ceauşescu, oferindu-i adesea, drept tribut, pagini bune cu osanale. De pildă, după cutremurul din 4 martie 1977, Păunescu semnează în „Flacăra“ o elegie de 70 de strofe intitulată „Cu moartea pre moarte călcând“. Răspunsul e însă incomplet. „Nu abordam lucruri cardinale: că nu era mâncare, de exemplu. Prin noi, îşi mai vărsau oamenii mânia. Trebuia să existe şi această supapă în presă“, susţine Tudor Octavian, ziarist la „Flacăra“ în perioada ’74-’90. Şi mai e ceva: tot Tudor Octavian spune că revista avea vreo şapte turnători, în special la secţia „Poşta redacţiei“, pentru că românii trimiteau o mulţime de delaţiuni şi alte plângeri, crezând cu naivitate că „Flacăra“ le va mistui problemele.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

600.000 de lei pentru Dobrin
În 1974, Craiova câştiga titlul de campioană naţională. Adrian Păunescu, care era şi mare suporter al echipei de fotbal, a venit cu o idee strălucită: să-l transfere pe Nicolae Dobrin de la FC Argeş la Universitatea Craiova, arată volumul „Amintirile Prinţului“, scris de Nicolae Dobrin şi citat de gsp.ro. S-a ocupat personal de afacere, l-a curtat pe Dobrin în pragul nopţii: „Gicule, am venit să te iau la Craiova“. Dobrin n-a şovăit prea mult, căci îi surâdea gândul de a juca la Cupa Campionilor. Păunescu a aranjat mutarea şi Dobrin a fost legitimat la Universitatea Craiova. I s-a oferit un apartament în oraş – fostă reşedinţă de ministru – şi 300.000 de lei. 

În Piteşti, plecarea vedetei FC Argeş a produs îngrijorări capitale. Prim-secretarul Ion Dincă se opunea vehement: „Orice ar fi, Dobrin nu pleacă de la FC Argeş. Nu vor mai lucra oamenii la uzină, la Petrochimie sau chiar în agricultură“. După o audienţă la Ceauşescu, Dobrin a hotărât să revină la Piteşti.  Dar ce era de făcut cu banii primiţi? Îi băgase la CEC şi nu voia să-i înapoieze. A cerut alţi 300.000 de la Piteşti, pe care i-a dosit şi le-a comunicat celor din Craiova că le-ar da banii, dar n-are de unde. Trebuia găsită o soluţie. A fost sunat Adrian Păunescu şi prim-secretarul Craiovei, Petrescu, care nu s-au supărat. Au renunţat la bani şi l-au şi dezlegat. Deznodământul tărăşeniei? 600.000 de lei dintr-un transfer ratat şi o prietenie, de pe urma căreia Dobrin s-a ales şi cu două dedicaţii poetice.

Şi oltean, şi giuleştean
Lui Adrian Păunescu i-a plăcut fotbalul. A ţinut cu FC Universitatea şi cu Rapid Bucureşti, cărora le-a scris versuri, iar suporterii le-au transformat în inmurile echipelor preferate. Acum, cântecele lăsate moştenire de Păunescu sunt singurele care-i mai însufleţesc pe suporterii unor echipe care fie sunt în faliment, fie au avut mai multe probleme cu justiţia decât cu număratul punctelor câştigate în  campionat.

Păunescu a scris „Oltenia Eterna Terranova“ în 1983, ca o odă adusă performanţelor echipei Craiova Maxima, ajunsă atunci în semifinalele Cupei UEFA. Rapid, însă, era la polul opus: în anii ’80, a jucat trei sezoane în liga a doua. Pentru Adrian Păunescu, Rapid era o slăbiciune. Oamenii din Giuleşti îl iubeau. Era vremea când se striga „Ceauşescu-PCR au băgat Rapidu-n B!“ şi „Păunescu-Flacăra vor băga Rapidu-n A!“,  aşa că poetul a vrut să le ofere ceva în schimb. Le-a răspuns suporterilor printr-un cântec care să-i unească. „Suntem peste tot acasă“ e primul vers al inmului echipei ceferiştilor nomazi. Umblă chiar o vorbă că versurile dedicate clubului Rapid ar fi fost compuse pe gazon, după o miuţă la care au participat ziariştii de la revista Flacăra, printre care Ovidiu Ioaniţoaia şi Tudor Octavian. În varianta originală, inmul avea cinci strofe, şi nu trei, câte are acum. Lipsesc astăzi versuri precum „Cu mai micii, cu mai marii/ Luptă, luptă CFR!“ şi „Pentru scumpa Românie,/ pentru steagul tricolor“.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
 

Ce s-a întâmplat la „Flacăra“?

Geniul lui Adrian Păunescu s-a manifestat cel mai energic şi mai subtil timp 12 ani, în contextul celor 1.615 întâlniri ale Cenaclului Flacăra. Cariera sa de agitator public, de om al oamenilor, de amfitrion al maselor i-a adus, de fapt, lui Păunescu imaginea în amintirea căreia unii suspină azi. Acesta a fost geniul său real: a găsit cea mai bună metodă de marketing prin care ceauşismul devenea acceptabil, popular. A ştiut să se depărteze de propaganda lemnoasă de partid şi să devină modelul unei generaţii, ajutat de cel mai frumos pivot sentimental: poezia.

Cum s-a ajuns aici? Călin Hentea, istoric al propagandei, explică, în „Enciclopedia propagandei româneşti“, adevărata anvergură a Cenaclului Flacăra. Practic, Păunescu a înfiinţat cenaclul la 17 septembruie ’73, la jumătate de an de la preluarea revistei cu acelaşi nume. La început, întâlnirile se ţineau în sala Teatrului „Ion Creangă“ din Bucureşti, în special luni seara. Apoi au început turneele prin ţară, mai întâi în săli de spectacol, apoi direct pe stadioane.

Contextul
Nu putea să ignore statul comunist o asemenea manifestare. În 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES) primeşte atribuţia de a organiza Festivalul naţional „Cântarea României“. La primul congres al CCES, din 2-3 iunie 1976, Festivalul fusese prezentat drept „o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât şi de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor“, arată Călin Hentea. La prima gală a Cântării, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar organizat de CC al UTC a luat premiul I pentru activitatea artistică şi cultural educativă. Astfel, Cenaclul a intrat sub umbrela Festivalului. „Încă de la prima gală s-au amestecat într-un ghiveci propagandistic cu veleităţi artistice – ce va deveni emblematic pentru ediţii ce au urmat – tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânători de munte, elevi al şcolilor militare“, explică Hentea în „Enciclopedia propagandei româneşti“. O explicaţie similară se poate găsi în raportul Tismăneanu: „Sufocată de maldărul de clişee, căzută, la sfârşitul anilor 1970, la nivelul jalnic de exigenţă, de deziderat propagandistic, tema patriei va cunoaşte câteva tentative de reanimare. Una dintre acestea a reprezentat-o festivalul naţional Cântarea României. [...] Cenaclul a început să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes“.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

De ce era frumos la Cenaclu
Deşi se pare că propaganda comunistă stabilea, de fapt, limitele Cenaclului, programul artistic reuşea, totuşi, să rămână seducător pentru participanţi. Îşi depăşea Păunescu atribuţiile? Cum se întâmpla? Mai întâi, încă o nuanţă: Păunescu se hotărăşte să înfiinţeze Cenaclul după ce se întoarce din Iowa, SUA. Spectacolele de muzică şi poezie militantă sunt de certă, dar nedeclarată public, inspiraţie americană, susţine şi Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“. „Poetul Adrian Păunescu revenise [...] fascinat de mega-spectacolele de muzică folk şi rock“, crede cercetătoarea. Într-adevăr, ingredientul principal consta în copierea şi clişeizarea unor teme şi atitudini la modă în Occident, însă preluarea era făcută doar în aspectele lor superficiale şi benigne: proto-ecologism, pacifism, flower-power fără intenţia de a sparge canoanele, Woodstock fără rebeliune. Aceasta era limita stabilită de partid şi nimeni, nici chiar Păunescu n-o putea depăşi. Numai că mişcarea aceasta era suficientă pentru a da unei generaţii iluzia importanţei. Ba chiar participanţii trimiteau bileţele în timpul concertelor, iar în unele îl rugau să aducă apa caldă şi căldura în casele lor. Erau nişte hippie cu aprobare de la partid. Condimentele româneşti adăugate acestei reţete rămâneau în stilul păşunist lui Păunescu: dacii, cuşmele, plugarul român onest, patriot. Pe scena Cenaclului se puteau auzi şi şopârle, la fel de benigne, la adresa regimului şi a conducătorilor, iar subtextele acestea fortificau în mod decisiv anvergura Cenaclului. Românii simţeau, printr-un curios transfer de curaj între scenă şi public, că au, în final, posibilitatea de a vorbi liber.

Cum a devenit arhicunoscut
Audienţa spectacolelor Cenaclului Flacăra n-a fost atinsă de nicio altă manifestare artistică sau politică în regimul comunist. Nu era de-ajuns. În 1983, la comanda CC al UTC, a fost realizată pelicula documentară de 65 de minute în regia lui Cornel Diaconu, „Cenaclul Flacăra – Te salut, generaţie-n blugi“, interzisă însă spre difuzare în public. Totuşi, din ’79, radioul public difuzează emisiunea „Radiocenaclul Flacăra – flori ale muzicii tinere“, iar din ’77, la ideea lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, Păunescu realizează o serie de emisiuni: „Antena vă aparţine“, „Antena Cântării României“, „Gala Antenelor“, „Descoperirea României“, „Redescoperirea României“, arată Călin Hentea. Iar revista „Flacăra“ devenise, fireşte, oficiosul cenaclului.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

De ce era, de fapt, rău?
Vladimir Tismăneanu explică geniul iluzionistului Adrian Păunescu: a pus la cale „o pedagogie perversă, menită să-i facă pe tineri să creadă că sunt liberi. Erau de fapt prizonierii sistemului, îi îngurgitau panglicile otrăvite crezând că sunt ei înşişi, când, în realitate, erau transformaţi în zombie. Nu e uşor să admiţi acest lucru dacă ai trecut pe-acolo, dar este, psihologic vorbind, sănătos. Să nu ni se spună că au fost şi momente oneste. Făcea parte din intoxicare, din versiunea adusă la zi, soft, a reeducării, nu mai eram în anii ’50, pe vremea lui Nicolschi şi Ţurcanu. Eram în anii lui Popescu „Dumnezeu“ şi ai lui Păunescu“.

Politologul îl citează şi pe Mircea Cărtărescu: „La sfârşitul anilor ’70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împleteşte inextricabil. [...] Cenaclul Flacăra a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost megafonul comunismului românesc“.

Totul s-a terminat la 15 iunie 1985, la Ploieşti, când, în timpul unui spectacol, urmare a unei furtuni care n-a întrerupt spectacolul, un trăznet a cufundat stadionul în întuneric. S-a creat o busculadă soldată cu cinci moţi şi câteva zeci de răniţi, motiv suficient pentru conducerea comunistă să oprească orice manifestaţie viitoare.

Păunescu a petrecut ultimii câţiva ani ai regimului comunist scriind scrisori către putere şi către public.  Cele mai multe, de tragică amintire. Nu-şi pierduse ritmul, dar încetarea muncii de stadion îl afecta simţitor. Pierduse partida. Deocamdată.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările