Apostolii Epocii de Aur, episodul #26. Corneliu Mănescu, omul care a dus cuvântul lui Ceauşescu la ONU

Apostolii Epocii de Aur, episodul #26. Corneliu
Mănescu, omul care a dus cuvântul lui Ceauşescu la ONU

Corneliu Mănescu, primul comunist ales în funcţia de preşedinte al Adunării Generale a ONU. FOTO Getty Images

Corneliu Mănescu a fost primul comunist ales preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Distins, cu vorbele la el şi cu o atitudine de aristocrat, demnitarul a promovat în întreaga lume ideile a doi dictatori comunişti, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, motivând până la sfârşitul vieţii că tot ce a făcut în diplomaţie a fost să servească interesele României.

Ştiri pe aceeaşi temă

19 septembrie 1967, New York, Statele Unite ale Americii. Corneliu Mănescu, ministrul de Externe al României din 1961, e ales cu 122 de voturi „pentru“, cinci abţineri şi un vot împotrivă, cel al Tanzaniei, preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru un an. Mănescu devine astfel primul comunist ales într-o asemenea funcţie, rămânând, până la căderea regimurilor comuniste din Europa, unul dintre cei cinci demnitari din „blocul socialist“ care au ocupat poziţia.În spatele alegerii lui Mănescu în funcţia de preşedinte al Adunării Generale pentru un an (19 septembrie 1967-23 septembrie 1968), se afla munca depusă de diplomat de mai mulţi ani la înalt nivel internaţional, la care contribuia, însă, şi poziţia regimului de la Bucureşti în chestiuni delicate de politică externă. Ultimul exemplu era dat de poziţionarea României în „Războiul de şase zile“, purtat în perioada 5-10 iunie 1967 între Israel, pe de o parte, şi statele arabe Egipt, Iordania şi Siria, pe de altă parte. Aproape toate ţările din „lagărul socialist“ au fost de partea arabilor, singura ţară care a evitat să condamne Israelul şi să-l considere „agresor“, adică să se poziţioneze alături de arabi în acest conflict, a fost România.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Susţinerea preşedintelui SUA

Occidentul primeşte bine reacţia celor de la Bucureşti. O delegaţie a României e invitată de americani să facă o vizită în SUA. Pe 23 iunie 1967, şeful Guvernului român, Ion Gheorghe Maurer, şi Mănescu sunt invitaţi la o întrevedere bilaterală cu secretarul american de Stat, Dean Rusk, iar câteva zile mai târziu, la 26 iunie 1967, cei doi români sunt primiţi la Casa Albă de preşedintele Lyndon B. Johnson. Scopul vizitei era felicitarea românilor pentru faptul că începuseră să dea dovezi cât mai clare de nesupunere faţă de Moscova. La întâlnirea cu liderul de la Casa Albă, Mănescu va primi şi susţinerea celei mai importante puteri pentru preşedinţia Adunării Generale a ONU. 

„La sfârşitul discuţiei de la Casa Albă, preşedintele John­son ne-a poftit afară. Acolo este o peluză unde cred că sunt cei mai frumoşi trandafiri din lume. Am avut alte câteva schimburi de cuvinte, am făcut fotografii, iar la sfârşit, preşedintele Americii s-a întors către Maurer şi a spus cam aşa: «Ştim că dumneavoastră (n.r. – România) vreţi să ocupaţi postul de preşedinte al sesiunii ONU ce va urma. Deşi noi nu obişnuim să spunem înainte dacă sprijinim sau nu pe cineva, vă anunţ că vom avem încredere în omul vostru»“, povesteşte Corneliu Mănescu în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr“. 

România-Ungaria: 1-0

Americanii se vor ţine de cuvânt, însă nici ruşii nu îi vor pune probleme lui Mănescu. Lagărul socialist mai avusese candidaţi pentru acest post, dar nu reuşiseră să obţină un vot majoritar. Chiar în 1967, în cărţi era ministrul maghiar de Externe, Peter Janos, însă marea problemă în alegerea acestuia pentru a fi aruncat în luptă erau evenimentele sângeroase din timpul Revoluţiei din Ungaria.

În noua funcţie, Mănescu avea drept atribuţii coordonarea activităţilor organizaţiei pentru asigurarea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor de cooperare economică şi socială între state, precum şi atragerea atenţiei la nivel internaţional când drepturile omului nu erau respectate de statele semnatare ale Convenţiei ONU. Nu era o situaţie prea roz pentru Mănescu în condiţiile în care în acea perioadă se desfăşura Războiul din Vietnam.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

Românii îşi vor asuma rolul de punte de legătură în negocierile între cei de la Hanoi şi administraţia de la Washington. În timpul negocierilor purtate în acei ani, Mănescu era responsabil pentru întâlnirile cu secretarul de Stat american Rusk, în timp ce demnitari comunişti ca Emil Bodnăraş, Ion Gheorghe Maurer şi Paul Niculescu-Mizil răspundeau de discuţiile cu vietnamezii şi principalul susţinător al acestora, China. Tot ceea ce vor reuşi în anii 1967-1970 Mănescu şi ceilalţi comunişti vor fi încetări temporare ale bombardării Vietnamului de Nord. Era puţin, însă tot era un progres, după cum susţine şi diplomatul Mircea Maliţa în „Secolul meu scurt“.

Intervenţia sovietică în Cehoslovacia

Marea problemă cu care se va confrunta Mănescu în mandatul său de preşedinte al Adunării Generale a ONU va ţine de intervenţia sovieticilor în Cehoslovacia. În noaptea de 20-21 august 1968, forţele militare sovietice ajutate de state ca Polonia, Ungaria, RDG şi Bulgaria intră în Cehoslovacia şi-l arestează pe prim-secretarul Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubcek, liderul care voia să impună ample reforme regimului socialist, neagreate, însă, de Moscova. Singura ţară din Tratatul de la Varşovia care condamnă acţiunea sovieticilor e România, prin vocea lui Nicolae Ceauşescu. În rândul nomenclaturii române se vorbea chiar de o posibilă intervenţie şi în România a trupelor tratatului. Începe panica. 

Ceauşescu merge în secret să discute cu Iosip Broz Tito, liderul Ligii Comuniştilor din Iugoslavia şi preşedinte al Iugoslaviei, la 24 august, despre o posibilă susţinere armată a statului său în cazul în care România ar fi invadată de ţările din Tratatul de la Varşovia. Însă vecinul de la Vest va face un pas în lateral. Tot ce putea promite era primirea comuniştilor români în cazul în care ar fi vrut să fugă de „invadatorii“ conduşi de sovietici. 

Corneliu Mănescu, un diplomat recunoscut pentru elegenţa sa. FOTO Getty Images

Pentru o minimă susţinere din partea Occidentului, Ceauşescu îl trimite de urgenţă pe Mănescu la ONU pentru a  prezenta organizaţiei şi varianta unei ţări comuniste neimplicate în intervenţie. Şef al diplomaţiei şi al Adunării Generale a ONU în acel moment, Mănescu fusese prins de evenimente în Algeria, unde a mers pentru o misiune ONU. Prin urmare, revine de urgenţă în ţară, discută cu dictatorul român şi e trimis la New York. „A decis să plec la ONU. Nu conducerea colectivă a decis asta, ci numai Ceauşescu. În privinţa indicaţiilor, însă, eu am fost cel care a sugerat că nu e cazul să facem valuri“, mărturisea Mănescu în volumul „Partea lor de adevăr“. Pe lângă informarea occidentalilor, lui Mănescu îi este dat ordinul de a împiedica punerea în discuţie a invaziei Cehoslovaciei, în cadrul Consiliului de Securitate. Va reuşi acest lucru, însă tot cu ajutorul sovieticilor, direct implicaţi.

Citiţi şiNicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Situaţia se va detensiona în următoarea săptămână, după ce Dubcek va fi eliberat, iar comuniştii de la Bucureşti vor primi semnale că nu va fi nicio intervenţie în România. Mănescu revine, astfel, la sarcinile sale obişnuite de şef al diplomaţiei române şi de lider al Adunării Generale a ONU.

America Latină şi Africa Neagră

La 23 septembrie 1968, Mănescu îşi termină mandatul de preşedinte al Adunării Generale a ONU, locul său fiind luat de Emilio Arenales Catalan, ministrul de Externe al Guatemalei. După mandatul de la ONU, Mănescu încearcă să redeschidă negocierile României cu ţări din America Latină, dar şi să le iniţieze cu numeroase state din Africa Subsahariană, scopul fiind vădit de natură economică. „Aveam un gol în ceea ce priveşte relaţiile, am mers spre America Latină. Nu aveam relaţii nici cu Africa Neagră“, afirma Mănescu în volumul de dialoguri „Partea lor de adevăr“, semnat de Lavinia Betea.

În perioada 11 octombrie–12 noiembrie 1968, pleacă într-un turneu în America Latină, pentru consolidarea relaţiilor bilaterale cu ţări ca Mexic, Venezuela, Columbia, Peru, Chile şi Uruguay. Anterior, tot Mănescu efectuase o vizită în America Latină la începutul anilor ’60, pentru iniţierea de contacte diplomatice cu ţările latine de peste ocean.  

Demnitarul comunist alege să exploreze şi Africa Neagră pentru a sta de vorbă cu lideri exotici. Ţări ca Gabon, Congo, Camerun, Nigeria, Burundi, Tanzania şi Republica Malgaşă (în prezent, Madagascar, după schimbarea denumirii în 1975) sunt vizitate în perioada 3-26 mai 1970.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

„Lucrat“ de „clubul oltenilor“

Succesul lui Mănescu în politica internaţională stârneşte invidia oamenilor din anturajul lui Ceauşescu. O parte dintre cei care alcătuiau aşa-zisul „club al oltenilor“, cum erau Ştefan Andrei şi Cornel Pacoste, persoane responsabile de Secţia Relaţii Internaţionale a CC al PCR, alături de Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa, doi dintre liderii serviciului extern de informaţii, încep chiar să-i cânte prohodul lui Mănescu în întâlnirile cu Ceauşescu. Dovadă stă şi o analiză făcută de Comisa de anchetă în urma fugii lui Ion Mihai Pacepa. Astfel, documentul datat 29 august 1979 preciza: „Manea Gheorghe raportează că, în astfel de ocazii, tovarăşul Ştefan Andrei, Doicaru Nicolae şi trădătorul Pacepa Mihai ar fi discutat cu privire la necesitatea înlocuirii tovarăşului Corneliu Mănescu şi a tovarăşului George Macovescu din funcţia de miniştri de Externe (n.r. – în perioada când au deţinut aceste funcţii), precum şi a tovarăşului Ioan Avram din funcţia de ministru al MICIM. În acelaşi timp, tovarăşul Ştefan Andrei împreună cu cei doi, în discuţiile purtate, preconizau să acţioneze pentru numirea tovarăşului Pacoste Costel în funcţia de ministru al Afacerilor Externe“, arăta nota destul de consistentă a Comisiei care ancheta defectarea lui Pacepa. În tăcere, era pregătită debarcarea lui Mănescu. Era doar o problemă legată de timp şi de găsirea unui nod în papură. 

Cum a ajuns Mănescu urmaşul lui Ceauşescu 

Noiembrie-decembrie 1971. Nicolae Ceauşescu, liderul PCR, demarează discuţiile în partid privind susţinerea ministrului de Externe, Corneliu Mănescu, pentru funcţia de secretar general al ONU. Mandatul celui care deţinea funcţia, birmanezul U Thant, expira la 31 decembrie 1971. Problemele încep, însă, chiar din sânul propriului partid. Maurer nu vede cu ochi buni această mutare, motivul fiind că România ar fi ajuns să supere diferite state membre ONU. Cu toate acestea, Ceauşescu continuă susţinerea lui Mănescu. Românii vor fi însă dezarmaţi în momentul în care marile puteri Occidentale anunţă, aproape de sfârşitul anului, că nu-l vor sprijini pe demnitarul român pentru această funcţie. Nu se mai întâmplă ca în septembrie 1967. 

Cornel Burtică (stânga), Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu (dreapta), rpimiţi în audienţă la Vatican, de Papa Paul al VI-lea, în ianuarie 1968. FOTO Fototeca online a comunismului românesc

„Ne cucereşte toate femeile“

„Prima lovitură ne-a dat-o Kissinger: «Nu putem fi de acord că această alegere ne cucereşte toate femeile frumoase din America», a spus mai întâi în glumă. Apoi, în serios: «Nu putem fi de acord ca ministrul de Externe al unei ţări a Tratatului de la Varşovia, fie ea chiar România, să fie secretar general al ONU. Vrem să fie o ţară neutră sau nealiniat㻓, povesteşte Ştefan Andrei felul cum s-au opus americanii, în volumul „I se spunea Machiavelli“. O părere similară va veni de la alte două mari forţe, state permanente ale Consiliului de Securitate al ONU: Marea Britania şi Franţa. Aşa se încheia apogeul lui Mănescu în diplomaţie. Ratase un loc de cinste în istoria României.

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

Ulterior, Mănescu e schimbat cu Macovescu la ministerul de Externe. Nemulţumit şi fiind de părere că era o jignire pentru el, fostul şef al diplomaţiei pleacă de acasă într-o vacanţă mai lungă. Primul popas, Hotelul Cota 1.400 din Sinaia. „Stăteam la hotel cu soţia şi purtam asupra mea un revolver […] Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit de Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuferit“, sintetiza Mănescu sejurul său la Sinaia, în volumul de dialoguri „Partea lor de adevăr“, semnat de Lavinia Betea.

Umbra lui Mănescu la Cozia

Agasaţi de urmăritori, soţii Mănescu s-au retras la mănăstirea Cozia cu sprijinul patriarhului Iustinian Marina. „Zvonurile că fostul ministru de Externe s-a apropiat de cele sfinte şi se gândeşte, poate, la călugărie, au atras roiuri de turişti. Astfel că, după neobişnuita vacanţă, Mănescu a fost instalat în funcţia decorativă de vicepreşedinte al Frontului Unităţii Socialiste (FUS)“, arată Lavinia Betea în volumul „I se spunea Machiavelli“.

În noul post, singurele sale atribuţii erau menţinerea relaţiilor cu o parte dintre formaţiunile politice din afara României. Mai exact, FUS-ul era o organizaţie paravan pentru PCR. Comuniştii nu puteau invita partide din occident pe linia PCR, ci se foloseau FUS.  Rămâne la FUS până în 1978, când e numit ambasador la Paris. Deja demnitarul comunist nu mai căuta recunoaştere internaţională. Era o perioadă tulbure a României, fiind exact anul în care Pacepa fuge din ţară. De altfel, acest lucru îl ajută pe Mănescu să nu aibă pe cap foarte mulţi spioni, aceştia fiind retraşi de urgenţă. Mai animată, însă într-un sens trist, era viaţa de parizian când era vizitat de cuplul dictatorial. Mănescu povesteşte în volumul „Partea lor de adevăr“ un moment penibil care o are în centru pe Elena Ceauşescu: „Eram în Franţa, la un dineu oficial, invitaţi de Giscard d’Estaing. Lenuţa, după ce le-a privit în amănunt, de aproape, pe doamnele franceze invitate, printre care şi doamna Estaing, i-a spus Danei (n.r. – soţia lui Mănescu) cu mare dispreţ că «astea, franţuzoaicele au toate fuste de tergal, ieftine, adică lipsite de gust». Intrase în ea morbul măreţiei fără limite“, susţine fostul demnitar comunist.În 1982, simţindu-se obosit şi acuzând probleme de sănătate, Mănescu le va cere celor de acasă rechemarea sa. Se va retrage în linişte la pensie, fără a face tam-tam.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Consecinţele „Scrisorii celor 6“

La începutul anului 1989, Gheorghe Apostol, fost prim-secretar al CC al PMR, îl vizitează pe Mănescu acasă şi îi propune să i se alăture în încercarea de a da presei din exterior o scrisoare publică prin care să critice modul în care ajunsese Ceauşescu să conducă România şi PCR. Mănescu va achiesa la ideea lui Apostol la fel ca şi alţi demnitari comunişti: Constantin Pârvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan şi Grigore Răceanu. Scrisoarea, publicată la 11 martie de BBC şi Radio Europa Liberă, va face din Mănescu unul dintre duşmanii Securităţii şi ai regimului, fiind încercată izolarea fostului şef al diplomaţiei româneşti.  

„Ştiţi cum m-au luat şi m-au dus la maşină? Ca pe un pachet. Ai mei m-au aşteptat să vin de la sediul Securităţii din Rahovei până a doua zi. Cred că am stat atunci cel puţin 20 de ore în anchetă până mi-au dat drumul acasă. Din acel moment, şapte luni de zile s-au terminat relaţiile cu alţi oameni“, explică Mănescu în volumul „Partea lor de adevăr“. La doar câteva zile, Mănescu şi soţia sa sunt mutaţi cu domiciliu obligatoriu în Chitila, într-un apartament special amenajat de Securitate şi care era înţesat de microfoane. Singurul mod de comunicare era scrierea de bileţele pe sub pătură. Atât. Mai mult, zilnic, în programul lui Mănescu erau câteva ore de anchetă.   Revoluţia din 1989 nu îl prinde pe Mănescu în Bucureşti. E încă în Chitila, în domiciliu obligatoriu. Nu e nicio problemă. Fără a fi prezent acolo, numele său este prezent pe lista cu noii deţinători ai puterii, de după fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie. Istoricul Peter Siani-Davies explică: „Numele lui Mănescu a apărut pe o serie de liste cu noii conducători citite din balconul Comitetului Central, la 22 decembrie, iar în exterior s-a spus deseori că a luat puterea, cu toate că se pare că nu a apărut în persoană. Încurcătura este, de obicei, pusă pe seama unei confuzii: la prima sa apariţie la televiziune Sergiu Nicolaescu a fost luat drept Mănescu“, arată Siani-Davies în volumul „Revoluţia română din decembrie 1989“. Istoricul britanic arată că ştirea a fost difuzată de agenţiile France Presse şi Taniug la mai puţin de o oră de la fuga lui Ceauşescu, având la bază informaţii trunchiate de la diplomatul britanic Jonathan Lamb.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

„Mă bucur acum că în 22 decembrie 1989 n-am fost la Bucureşti. Nici la televiziune, nici la balconul Comitetului Central. Printre cei care au ajuns la televizor a fost şi Nicolae Doicaru“, povesteşte Mănescu într-unul dintre interviurile acordate în 2000, pentru volumul „Partea lor de adevăr“, semnat de Lavinia Betea. Fostul demnitar era nemulţumit de apariţia la televizor a unor foşti potenţaţi ai regimului. Uita, însă, că şi el era în aceeaşi postură.

Chiar dacă nu era el omul care pusese mâna pe putere, demnitarul comunist va fi repede recuperat de oamenii momentului: Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan. Potrivit listei oficiale a Frontului Salvării Naţionale, acesta a fost a noua persoană pusă pe listă după nume ca Doinea Cornea, Mircea Dinescu şi Laszlo Tokes. Mănescu va fi, ulterior, unul dintre marii demnitari ai fostului regim care vor face parte din FSN, alături de Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu, semnatari, de asemenea, ai „Scrisorii celor 6“.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Viaţa politică a lui Mănescu va continua prin nominalizarea sa ca membru în Biroul Politic al Consiliului Provizoriu de Uniunea Naţională, organism care, în perioada 9 februarie-18 iunie 1990 a funcţionat ca principal for legislativ al ţării. Printre personajele de acolo se mai aflau nume ca Ion Iliescu, Mircea Dinescu şi Cazimir Ionescu.

Senator în primul Parlament

Mănescu decide să candideze pentru un post de senator din partea Frontului Salvării Naţionale la alegerile din 20 mai 1990. Dorinţa îi e îndeplinită, iar în perioada 18 iunie 1990–octombrie 1992 e parlamentar în tânăra democraţie. După acest mandat, Mănescu se retrage din funcţiile publice. Dă interviuri şi vorbeşte de fiecare dată când e căutat de istorici şi de jurnalişti despre viaţa sa de diplomat şi despre regimul comunist. Spre deosebire de alţi diplomaţi, nu va apuca să facă turul televiziunilor pentru a povesti can-can-uri ale ceauşismului. Îşi păstrează bunul-simţ. La 26 iunie 2000, moare, după o luptă de mai mulţi ani cu leucemia.

De ce l-a ales Dej pe Mănescu la Externe

Corneliu Mănescu se naşte la 6 februarie 1916, la Ploieşti, într-o familie de funcţionari. După ce termină Şcoala de Ofiţeri, Mănescu pleacă în Capitală să urmeze cursu­rile Facultăţii de Drept din Bucureşti, la jumătatea anilor ’30. Bun prieten cu Miron Radu Paraschivescu, intelectual din mediul stângii politice, Mănescu se înscrie în Frontul Studenţesc Democrat, o organizaţie paravan a Partidului Comunist din România (PCdR). De altfel, viitorul şef al diplomaţiei e primit în partid în 1936, la 20 de ani. Urmează să joace rolul de propagandist în mediile studenţeşti prin care se învârte. Uneori, mai dă şi o mână de ajutor în confruntările violente cu legionarii. Nu face pasul în spate când e vorba de bătaie. „La sfârşitul cursurilor, într-o zi, vreo trei (n.r. – legionari) l-au bătut pe un coleg evreu. Eu mi-am ieşit din fire şi am început să strig la ei şi să-i înjur. Au vrut să mă bată şi pe mine, dar nu m-au luat cum trebuia. Fiind din Ploieşti, mă cam pricepeam la treaba asta şi a ieşit o bătaie de s-a oprit circulaţia tramvaielor“, povesteşte Mănescu în volumul „Partea lor de adevăr“. Urmarea pe termen scurt a momentului e presiunea profesorilor de sport de la Drept care-l vedeau pe Mănescu boxer de performanţă. Însă tânărul comunist avea alte planuri.


Corneliu Mănescu îşi ia la revedere de la mai mulţi funcţionari ai MAE înainte de plecarea într-o vizită oficială în Pakistan. FOTO Fototeca online a comunismului românesc

Debutul războiului îl va maturiza pe Mănescu. E încadrat în 1940 ca sublocotenent, fiind în Regimul 23 Infanterie, divizia 10. Va merge cu Armata Română până aproape de Odessa, dar nu va participa la asediul acesteia, din lunile august-octombrie 1941. Revine în ţară unde face tot posibilul să scape de reînregimentare. E angajat ca funcţionar la Institutul Central de Statistică, Mănescu fiind unul dintre oamenii instituţiei care participă la recensământul din Transnistria (1941-1943).

A participat la sovietizarea Armatei

Va reuşi să stea departe de front, iar momentul 23 August îl prinde în ţară. Odată cu ascensiunea comuniştilor, lui Mănescu îi vor fi găsite funcţii care să-l pregătească pentru noul regim. Prima sinecură primită din partea PCR e încadrarea sa ca activist al Secţiei Militare a Comitetului judeţean de partid Ilfov, în martie, fiind primit şi în aparatul auxiliar al CC al PCR. După trei ani, comunistul va fi trimis să contribuie la efortul de sovietizare a Armatei. Noua funcţie, pe care o ia în primire în februarie 1948: şef al Direcţiei de Organizare şi Instructaj din Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA), organism care se ocupa cu propaganda în rândul soldaţilor. 

Citiţi şi: Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă". I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste - o viaţă întreagă

Sinuciderea

Mandatul de la DSPA se încheie în 1950, moment când Mănescu e exclus din partid, fiind invocat faptul că a fost apropiat de oamenii din anturajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost ministru al Justiţiei, la acea vreme arestat. De asemenea, în biografia sa atârna greu faptul că luptase pe Frontul de Răsărit, împotriva Uniunii Sovietice. Comisia de anchetă care îl lasă fără carnet pe Mănescu era formată din Leontin Sălăjan (viitor ministru al Forţelor Armate), Levy Brill şi Emil Popa. E trimis de la DSPA la şefia Casei Centrale a Armatei (CCA), instituţie care răspundea de mai multe teatre din subordinea Armatei, printre care şi viitorul Teatru Nottara. Începutul la CCA e dezastruos pentru Mănescu. „Cel căruia urma să-i iau locul a reacţionat îngrozitor. În momentul când m-am dus să-mi iau în primire biroul de director al CCA am avut parte de o experienţă tragică. L-am găsit pe cel pe care urma să-l înlocuiesc în funcţie, colonelul Stanciu, mort. Îşi trăsese un glonţ în cap […] A fost un tablou sinistru!“, explică Mănescu în volumul „Partea lor de adevăr“.

„Garantat Bodnăraş“

În 1952, Mănescu e retrimis la DSPA, fiind de această dată locţiitor al şefului DSPA şi lucrând astfel direct cu Nicolae Ceauşescu, liderul DSPA la acea vreme. De aici, vor fi extrase rădăcinile viitoarei colaborări. Viitorul dictator pleacă de la DSPA în 1954, în timp ce Mănescu va fi mutat în 1955 în poziţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Responsabilitatea sa nu ţinea de calcule, ci de supravegherea desfăşurării lucrurilor din sectorul militar şi al înarmării din cadrul instituţiei. Pe lângă acestea, Mănescu mai supraveghea şi relaţia CSP cu ministerul de Externe, instituţie de care va fi legată cariera sa între 1960 şi 1972. La 13 octombrie 1960, demnitarul comunist abandonează cariera miliară odată cu numirea sa ca ambasador în Ungaria. Chiar dacă la Budapesta stă doar câteva luni, Mănescu se achită de sarcinile primite de la Gheorghiu-Dej, precum aflarea poziţiilor Budapestei, de la diferiţi intelectuali maghiari, în ceea ce priveşte modul cum se raportează ungurii la marile puteri comuniste: Uniunea Sovietică, China, Iugoslavia.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului

Mircea Maliţa, fost ministru adjunct al Ministerului de Externe responsabil cu probleme la ONU, explică, în volumul „Secolul meu scurt“, de ce a fost trimis Mănescu la Budapesta: „Dej îl trimisese acolo un an, pentru a se convinge că avea calităţile atribuite de Emil Bodnăraş, care îl propusese. Examenul a fost luat, misiunea lui în diplomaţie a avut un parcurs netulburat de intemperii“.

„Emile, e foarte bun, dar e urât“

La 21 mai 1961, Mănescu e numit ministru de Externe, funcţia care-l va lansa în diplomaţia mondială. Fostul şef al diplomaţiei româneşti, Ştefan Andrei, prezintă cu haz modul cum s-ar fi ajuns la numirea lui Mănescu: „Bodnăraş l-a propus pe Gogu Rădulescu. «Măi, Emile, e foarte bun, dar e urât», i-a zis Dej. «Când merge peste hotare, o să-şi închipuie ăştia că uite ce urâţi sunt românii!»“, explică Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli“. Aşadar, figura necomercială a lui Gogu Rădulescu ar fi dus la numirea lui Mănescu.

 Noul ministru de Externe respectă linia politică decisă de Dej în materie de politică externă, adică îndepărtarea lentă de dependenţa faţă de URSS şi de ţările din Tratatul de la Varşovia. Primii ani de mandat ai lui Mănescu la şefia diplomaţiei româneşti coincid cu încercarea încheierii cât mai multor acorduri cu statele occidentale şi cu firmele care proveneau din acestea. „Conform datelor statistice, în perioada 1960-1965, exporturile şi importurile cu ţările din CAER (n.r. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) s-au diminuat în favoarea relaţiilor comerciale cu statele europene occidentale. Câtă vreme a existat valută în conturile ţării, România a important tehnologie modernă şi performantă din RFG, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia, ţările scandinave ş.a. De asemenea, s-au negociat credite pe termen lung din Statele Unite ale Americii (500 de milioane de dolari) şi Suedia (200 de milioane de dolari), după modelul deja consacrat de polonezi“, explică Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“.

Eliberarea deţinuţilor politici

Şi în planul drepturilor omului pare să aibă un aport Mănescu. În primii ani de mandat ai lui Mănescu şi ultimii de conducere ai lui Gheorghiu-Dej, 1962-1964, la presiunile ONU şi ale secretarului general U Thant, liderul PMR începe eliberarea deţinuţilor politici. Un moment decisiv în luarea acestei decizii este reprezentat de vizita lui U Thant în România, între 4 şi 8 mai 1963, vizită intermediată de Corneliu Mănescu. Relaţiile amicale cu U Thant îl vor ajuta pe Mănescu atunci când va fi propus preşedinte al sesiunii a XXII-a a Adunării Generale a ONU.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Colaborarea lui Mănescu cu Dej va fi foarte bună până în ziua în care liderul comunist trece la cele sfinte. Mănescu reuşeşte, însă, să se menţină la şefia diplomaţiei româneşti şi după alegerea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu. Iniţial, ministrul de Externe îşi depune mandatul, dar se va lovi de refuzul lui Ceauşescu. Dictatorul încă avea nevoie de un om care se dovedise capabil. Mănescu se conformează şi va rămâne pentru încă aproape şapte ani în fruntea diplomaţiei româneşti.   

George Macovescu, portretul oportunistului de cursă lungă

9 martie 1945, Bucureşti. Prim-ministrul instalat de trei zile, Petru Groza, primeşte o telegramă de la Iosif Vissarionovici Stalin, liderul Uniunii Sovietice, prin care cel din urmă anunţă că e de acord cu instalarea administraţiei Româneşti în nord-estul Transilvaniei, provincie aflată din 1940 sub controlul Ungariei. La acel moment, Uniunea Sovietică era principalul aliat şi ţara care supraveghea cel mai atent evoluţia României după încheierea armistiţiului din 12 septembrie 1944, semnat între statul român şi Aliaţi: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie. 

George Macovescu şi preşedintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter. FOTO Colecţia George Macovescu

Momentul 9 martie e un succes al noului lider al Guvernului, Petru Groza, care trece repede la numiri în ministerele din subordinea sa. Printre cei care îşi fac loc în echipa lărgită a lui Groza este şi George Macovescu, ziarist, scriitor şi propagandist, apropiat atât de mişcarea comunistă, cât şi de fostul regim antonescian. Până cu câteva luni înainte, fusese funcţionar în Ministerul Presei şi Propagandei, subordonat, la fel ca toate instituţiile, mareşalului Ion Antonescu. Nu mai conta. Mergea înainte pentru că înainte era mai bine.

Propagandistul

În guvernul condus de Petru Groza, Macovescu este numit secretar general la Ministerul Propagandei, transformat un an mai târziu în Ministerul Informaţiilor. Marian Popa, în „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, îl califica pe Macovescu drept „tipicul funcţionar supus, oportunist, agent al tuturor oficinelor de propagandă şi spionaj, căruia i se creează după război o imagine de filocomunist deghizat în anticomunist interbelic“.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Macovescu nu zăboveşte prea mult la Propagandă, iar în urma eforturilor repetate reuşeşte ca, la începutul anului 1948, să intre în Ministerul Afacerilor Străine. La 29 ianuarie 1948, Macovescu e trimis ca însărcinat cu afaceri la Londra până în 1949, când e rechemat şi mutat în centrala Ministerului Afacerilor Externe. Noua funcţie: director de departament în Ministerul Afacerilor Externe. Trei ani va sta în echipa Anei Pauker, preferata sovieticilor în primii ani ai comunismului. Aceasta, la fel ca şi Macovescu, va cunoaşte dizgraţia şi îndepărtarea de la putere. 

Dizgraţia

În a doua parte a anului 1952 încep problemele pentru Macovescu şi familia sa. Comunistul e exclus, fără a bănui vreun moment căderea sa în dizgraţie, din corpul diplomatic. „Păcatul“ lui Macovescu era acela că făcuse parte din echipa Anei Pauker de Externe, ceea ce în unele cazuri putea duce la anchetarea şi băgarea în închisoare. Macovescu scapă, însă atât el, cât şi soţia sa, Tereza, sunt frecvent chemaţi la partid pentru a da socoteală. O unitate a Comisiei de Control a Partidului condusă de Grigore Preoteasa o vor exclude din PMR pe Tereza Macovescu, soţia sa, „pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi şi pentru faptul că nu-i poate controla activitatea depusă în timpul şederii în străinătate“. 

George Macovescu. FOTO „Jurnal“

Macovescu reîncepe activitatea în presă, de data aceasta pe partea literară. Comunistul lucrează din aprilie 1954 în redacţia „Gazetei literare“ şi susţine, de asemenea, cursuri la Facultatea de Litere din Bucureşti. În acelaşi timp, reînnoieşte vechile prietenii cu importanţi scriitori comunişti, cum erau Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu, colegi de generaţie şi scriitori de stânga, ca şi el, încă dinainte de 1945.

Din 1955, Gheorghiu-Dej îl va muta în funcţia de director general al Cinematografiei. Cei patru ani petrecuţi în această poziţie, fără să facă greşeli, îi conving pe comuniştii din Biroul Politic de faptul că Macovescu poate fi avansat. Pe scurt, corespunde liniei şi e pregătit.

Macovescu revine în diplomaţie în iulie 1959,  ca trimis extraordinar şi plenipotenţiar al României în SUA, până în octombrie 1961. Era exact prima perioadă a reluării relaţiilor cu ţările occidentale. Cariera sa în Ministerul Afacerilor Externe se va consolida însă din funcţia de adjunct al ministrului (octombrie 1961-martie 1967), apoi prim-adjunct, până în octombrie 1972.  „A fost cel mai bun prim-adjunct de ministru al nostru după război. Era bun gospodar, bun organizator, excelent administrator al centralei ministerului şi al oficiilor diplomatice“, susţine Ştefan Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli“.

L-a scos pe Ceauşescu din cursa pentru Nobel

De perioada în care e prim-adjunct este legat şi un aspect oarecum comic. Potrivit cercetătoarei Lavinia Betea, în stenograma unei întâlniri a lui Macovescu cu Dean Rusk, secretar de Stat al SUA, şi Averell Harriman, diplomat de carieră, din ianuarie 1968, americanii i-ar fi spus că dacă România va reuşi să medieze conflictul dintre Statele Unite şi Vietnamul de Nord, el sau Ceauşescu ar putea primi premiul Nobel pentru Pace. Răspunsul lui Macovescu a fost tranşant: „Nu tânjesc după un premiu şi pacea ne-ar fi de ajuns“, a spus comunistul, arată şi istoricul american Larry Watts în volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“. Prin doar câteva cuvinte, dictatorul a fost scos din cărţi pentru un posibil Premiu Nobel. Ghinion!

Citiţi şi: Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite

La 23 octombrie 1972, George Macovescu e numit ministru plin al Afacerilor Externe, funcţie pe care o va deţine în următorii şase ani. În acelaşi timp, adică din 1972, comunistul deţine şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, pe care însă o neglijează în anii în care este şi liderul diplomaţiei de la Bucureşti. „S-au făcut presiuni asupra mea şi din partea unor scriitori şi, mai ales, din partea conducerii să accept să fiu preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în paralel cu postul de ministru de Externe“, mărturisea Macovescu în volumul „Jurnal“, primirea fără entuziasm a unei noi sinecuri.

Din martie 1978, Macovescu va fi lăsat doar cu preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Problemele de sănătate ale diplomatului, dar şi sforile trase de Ştefan Andrei pentru a-i lua locul, au dus la această decizie din partea lui Ceauşescu. 

Invectivele

Macovescu rămâne un fidel şi uneori chiar oportunist, având grijă să rămână în graţia cuplului dictatorial, aşa cum s-a întâmplat şi la Congresul PCR din 1979. „În noiembrie 1979, când Pârvulescu l-a atacat pe Ceauşescu în plenară, Macovescu a fost cel care a declanşat nu aplauzele eliberatoare, ci invectivele şi reprimarea insurgentului pentru a surprinde natura exactă a acestui «comunist de omenie»“, scrie criticul literar Dan C. Mihăilescu în „Lecturi la tavă - G. Macovescu, o semidecepţie“. Prin intervenţia sa, Macovescu îşi făcea datoria faţă de cel care-l făcuse şef al diplomaţiei. Însă vârsta îşi spunea cuvântul. Ceauşescu îl va menţine pe Macovescu în câmpul muncii până în iulie 1981, când e retras de la conducerea Uniunii Scriitorilor. Avea 68 de ani.

Pensionat, lui Macovescu nu-i mai rămân decât plimbările prin parc cu prietenii şi încercarea de a lăsa şi opere literare în urma sa. Unul dintre oamenii cu care se vede des în acei ani este Valter Roman, tatăl fostului premier Petre Roman. Tovarăşi de idei din anii ’30, Roman i se confesează lui Macovescu, spunându-i că proiectul comunist a dat greş, din cauza oamenilor, nu a ideilor. La 21 iulie 1982, Valter Roman îi spune lui Macovescu faptul că celebrul îndemn „Oameni, fiţi comunişti!“, ar fi trebuit schimbat în „Comunişti, fiţi oameni!“, consemna Macovescu în „Jurnal“.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Comunistul îşi va vedea de familie, acesta având o fată şi un băiat cu cea de-a doua soţie, o fostă colegă de muncă din Ministerul Afacerilor Externe. Fata lui Macovescu se va căsători cu fotbalistul Miodrag Belodedici, dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni.

Pe 22 decembrie 1989, George Macovescu face parte din grupul revoluţionarilor strânşi la Televiziunea Română Liberă. Nu i se dă cuvântul. E prea bătrân. Fostul şef al diplomaţiei nu va mai primi funcţii în noul regim. Era prea bătrân, iar nomenclaturiştii de rangul doi încearcă şi ei, în primul rând, să pună mâna pe funcţii. Foarte rar, Macovescu va discuta despre activitatea sa din comunism. Nu e la fel de vizibil ca Paul Niculescu-Mizil sau Ştefan Andrei. La 20 martie 2002, la 89 de ani, George Macovescu moare.

Legăturile cu Goebbels

George Macovescu se naşte la 28 mai 1913, în comuna Berca din judeţul Buzău. Urmează Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Bucureşti la începutul anilor ’30, din această perioadă începând să cocheteze cu ideile şi mişcarea comunistă. Adeziunea sa la extrema stângă e exprimată  prin articolele  publicate în ziare ca „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, cu care va colabora până la începutul anilor ’40.

Din 1936, acesta este primit în rândurile PCdR, care la acea vreme se afla în ilegalitate după ce comuniştii fuseseră interzişi cu 12 ani înainte, ca urmare a revoltei de la Tatar Bunar. Prin profesia sa, Macovescu răspândeşte ideile comuniste atât cât îi permit legile foarte severe în ceea ce priveşte promovarea unor poziţii care afectează statul român. Anul 1937 îl prinde pe George Macovescu în PCdR, acesta fiind membru într-o celulă condusă de către scriitorul Alexandru Sahia, arată istoricul Stelian Tănase în „Clienţii lu’ tanti Varvara“.

Citiţi şi: Constantin Dăscălescu şi-a început cariera politică în anul 1945, direct din fabrica în care lucra ca strungar în fier. Ultimul său act de inspiraţie politică a fost pe 22 decembrie 1989: s-a ascuns în WC de ceauşeşti. Aceasta este jumătatea sa de secol comunist.

În funcţie de context, odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Macovescu uită de adeziunea sa la comunism şi începe colaborarea cu regimul antonescian. În primul rând, acceptă să lucreze în cadrul Ministerului Presei şi Propagandei, din septembrie 1942, acesta fiind indirect, via ziaristul Mircea Grigorescu, protejatul lui Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri condus de Ion Antonescu, arată istoricul Lucian Boia în volumul „Capcanele istoriei“. În al doilea rând, „gafa lui cea mare a fost participarea la Congresul de la Nürnberg al ziariştilor, unde a luat cuvântul Goebbels (n.r. - şeful propagandei naziste). După aceea a motivat că-i aprobase Corneliu Mănescu să meargă din partea Partidului Comunist“, afirma fostul demnitar Ştefan Andrei în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „I se spunea Machiavelli“.

Odată cu schimbarea regimului, la 23 august, Macovescu schimbă şi el macazul. Redevine un comunist convins. Era cazul.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările