Apostolii Epocii de Aur, episodul #24. Curiosul caz al lui Silviu Curticeanu, omul din anticamera lui Ceauşescu

Apostolii Epocii de Aur, episodul #24. Curiosul caz al lui Silviu Curticeanu, omul din
anticamera lui Ceauşescu

Silviu Curticeanu. Desen: Vali Ivan

Silviu Curticeanu a fost sfetnicul pasiv, dar permanent, al lui Nicolae Ceauşescu, timp de şapte ani, între 1982 şi 1989. În perioada cea mai întunecată a comunismului naţional, demnitarul a fost secretarul atent la toate doleanţele dictatorului, cu toate atribuţiile unui turn de comandă.

Ştiri pe aceeaşi temă

22 decembrie 1989, ora 10.00. Şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Nicolae Ceauşescu colecţionează declaraţii de ultimă adeziune din partea supuşilor săi. Ca un pretor târziu, înconjurat de o gardă din ce în ce mai dezordonată, mai debusolată, mai timorată. „Care este hotărât să lupte şi care nu?“, întreabă dictatorul, ca şi când ar fi permis două variante de răspuns. Mai entuziastă, mai mult temătoare, se formează banala unanimitate: Niculescu-Mizil luptă, Tudor Postelnicu – la fel, Manea Mănescu zice că ăsta a fost idealul vieţii lui, deci rămâne şi el în front. Ştefan Andrei – în pluton. Nici pentru Constantin Dăscălescu „altă soluţie nu mai există“. Miza e un pic perfidă – cine l-ar fi bănuit de viclenie pe cel care, în doar două ore, va alege fuga?! –, Ceauşescu vrea să declare stare de necesitate în toată ţara, adică să-şi legitimeze acţiunile cu acest acoperământ constituţional. Totuşi, Dăscălescu ridică o problemă importantă: dacă revoluţionarii i-au dezarmat, chipurile!, pe militari? Nu-i nimic, Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei prezidenţiale, tranşează situaţia: „Or să tragă. Tragem şi noi! Crezi că au luat armele ca să se uite la noi?“.  

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Declaraţiile de luptă şi adeziune continuă, nimeni nu e surprins de reacţia lui Curticeanu, singurul om din şedinţa asta care spune clar, făţiş, ferm că e gata să tragă în revoluţionari! Şi, până la urmă, de ce-ar fi creat stupoare un astfel de apel la luptă? E lucru ştiut: în general, însoţitorii lui Ceauşescu pe ultimul drum erau rezultatul unei selecţii capricioase, dar strategice, unde criteriul principal rămăsese nu competenţa, nu experienţa, nu perspectivele candidaţilor, ci loialitatea lor necondiţionată. În toată această umilă întovărăşire, Silviu Curticeanu, luptătorul!, altminteri un jurist încercat, ajunsese o umbră a dictatorului, un ecou permanent al bâlbâielilor acestuia. Până la urmă, bărbatul era, din ’82, şeful secţiei Cancelarie CC al PCR. În ultimii şapte ani, adică în perioada cea mai întunecată a ceauşismului, fusese sfetnicul pasiv, dar permanent al Cabinetului 1. Era administratorul celor mai multe dintre documentele care treceau prin faţa lui Nicolae Ceauşescu şi concentra, cu eficienţă şi fidelitate, toate atribuţiile unui turn de comandă. Era omul din anticameră, un assistant manager cu virtuţi de interpret al gângăvelilor spuse şi nespuse de dictator. Orice, numai să fie bine.

La comandă, din 17 decembrie ’89

Apelul lui Curticeanu nu era, însă, o simplă declaraţie de convenienţă. Bărbatul ştia foarte bine care e situaţia în România. Înainte să plece în Iran, Ceauşescu îl desemnase secretarul Comandamentului unic, încropit în situaţii de criză, cu rolul de a urmări tulburările sociale din România, deci lichidarea rapidă a tuturor protestelor. Iar în şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, când dictatorul îşi flutură teatral demisia, Silviu Curticeanu e cel care-l ajută să-şi pună-n scenă regia ieftină: în momentul în care-i pune la zid pe Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad, Ceauşescu îl trimite pe şeful Cancelariei să convoace Consiliul de Stat, iar Curticeanu părăseşte şedinţa mimând acţiunea. Îşi apără stăpânul şi, mai ales, se apără pe sine.

Câteva stenograme „pierdute“

Curticeanu rămâne un om-cheie al evenimentelor din decembrie ’89: lui îi sunt predate stenogramele originale ale şedinţei din 17 decembrie şi ale teleconferinţelor din 17, 20 şi 21 decembrie, la care participă, în afara unor membri ai direcţiei centrale (din CPEx şi Secretariatul CC), şi primii secretari, comandanţii militari şi şefii inspectoratelor MAI din judeţe, arată istoricul Mihnea Berindei în Revista „22“. Istoricul susţine că motivul principal era cosmetizarea discuţiilor, cu acordul ulterior al lui Ceauşescu. Curticeanu se justifică, în volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“: „La 17 decembrie, Ceauşescu era în funcţie şi nimeni în afară de el nu putea să dea vreo dispoziţie în legătură cu conţinutul stenogramei; nici eu şi nici altcineva nu putea bănui că la 22 decembrie, Ceauşescu va fi înlăturat din funcţie, aşa că în perioada 17-22 decembrie, modificarea ei era, practic, imposibilă din iniţiativa altcuiva, din moment ce Ceauşescu o putea cere oricând pentru consultare, aşa cum, de fapt, obişnuia de multe ori“.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Documentele ar fi putut fi o probă hotărâtoare în procesul în urma căruia au fost închişi membrii CPEx după Revoluţie, numai că, până au ajuns procurorii la casa de fier din biroul lui Curticeanu, documentele fuseseră subtilizate din nou. În proces, vor fi folosite reconstituirile din memorie şi pe baza notelor stenografiate de Maria Ionescu, puse cap la cap pe data de 4 ianuarie 1990, la Ministerul Apărării Naţionale. În cele din urmă, după ce stenogramele vor fi găsite, se va putea constata că stenografa n-avea chiar o memorie perfectă. Dar va fi prea târziu.

„Te afli, de fapt, în căcat“

În fuga după stenogramele pierdute, însă, Curticeanu şi foştii săi tovarăşi sunt deja conduşi în arest. Pentru fostul şef al Cancelariei prezidenţiale, primul contact cu mediul carceral e pustiitor. „«Duşul», cu sau fără apă, este situat deasupra WC-ului, având acelaşi canal de scurgere. Robinetul pentru apă de băut sau spălatul cotidian se află tot în compartimentul WC-ului, însă este situat nefiresc de jos pentru a te obliga, la orice folosire, să te apleci, ajungând cu capul aproape de vas. Cred că intenţia este să-ţi amintească mereu că, odată ajuns acolo, te afli, de fapt, în căcat“, scrie bărbatul în volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“. Ajunsese în situaţia asta încă din 26 decembrie, când fusese luat de-acasă la bordul unui T.A.B., şi nici pachetul de ţigări, nici lămâia strecurate de soldaţi în buzunare nu reuşiseră să atenueze şocul în faţa mizeriei penitenciare.

Curticeanu, fost judecător în comunism şi rafinat om de partid şi de stat, pătrunde în subteranele unei lumi aflate la mare, mare distanţă de fotoliile cancelariei prezidenţiale. Ajunge să fie înconjurat de reprezentanţi pitoreşti ai lumpenproletariatului, precum „Măreţu“, „Smoală“, „Forgaciu“ sau „Zoiţa“,  şi devine, năucit, spectatorul universului mic al acestor oameni mici: aude care pe care „s-a dat în gât“, ştie cum îl refuză „băbătâia Dorina“ pe „Jidan“, află ce înseamnă „sifon“, „bulangiu“, „fraier“, „mortăciune“ şi se familiarizează cu cea mai frecventă înjurătură din puşcărie: „’Tu-ţi morţii mă-tii!“. Silviu Curticeanu e eliberat în martie ’93, după un stagiu la Rahova şi după încă unul la Jilava. Un singur lucru bun i se întâmplase în aceşti ani: găsise un pic de linişte pentru a-şi reevalua întreg trecutul, pentru a-şi pune la îndoială credinţele şi opţiunile de altădată şi pentru a trece, pe sub lupa raţiunii de pe urmă, biografia sa destul de împodobită în regimul de tristă amintire. Rezultatul acestor reflexii se va concretiza, peste timp, în volumul „Meditaţii necenzurate“.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului

Cum doarme aghiotantul lui Ceauşescu

Silviu Curticeanu rămâne un personaj discret al României postdecembriste. Păstrează, cu decenţă, o oarecare distanţă faţă de foştii colaboratori şi îmbracă haina democratului de a doua zi, corect, lucid, onorabil. În apariţiile publice, nu se pretinde depozitarul cine-ştie-căror secrete ale cuplului Ceauşescu, nu-şi caută relevanţa personală în nostalgii conjuncturale şi nu-şi exhibă aptitudinile de afacerist al tranziţiei – pe de altă parte, faptul că e scos din calculele speculanţilor de rit vechi e departe de-a fi o virtute personală.  

Totuşi, Silviu Curticeanu se alătură fostului şef al Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu, în campania pentru desecretizarea arhivei fostului CC al PCR, accesibilă astăzi cercetătorilor: spune că documentele sunt mult mai valoroase decât cele aflate în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Ahivelor Securităţii (CNSAS) şi ştie despre ce vorbeşte – începând din 1982, chiar el fusese responsabil cu arhiva CC-ului. Iar la nevoie, fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu urcă şi la tribuna oricum abuziv de aglomerată a comentatorilor politici, iar explicaţiile sale îşi păstrează adecvarea şi un ton nepărtinitor, aproximativ, dubitativ. 

Apreciat de Cioroianu şi de Cristoiu

Silviu Curticeanu îşi modelează gândirea în armonie cu valorile democrate ale României prezentului, iar asta e greu de contestat. În absenţa biografiei, onorabilitatea sa e de netăgăduit. Mai mult, Curticeanu scrie două cărţi de memorii, în paginile cărora reuşeşte să redea, fără afect şi fără resentiment, un tablou aproape la fel de fidel ca o fotografie a ceauşismului românesc şi a principalilor săi actori, Nicolae şi Elena Ceauşescu. Recunoaşte falimentul ideologiei de extremă stânga şi face un inventar sincer al consecinţelor lui. Istoricul Adrian Cioroianu şi jurnalistul Ion Cristoiu îi întâmpină cu entuziasm memoriile. „Stând ani întregi de dimineaţă până seara în anticamera lui Nicolae Ceauşescu, Silviu Curticeanu a putut da vremurilor de acum două cărţi de excepţie din memorialistica despre Nicolae Ceauşescu“, zice Cristoiu. Iar Adrian Cioroianu, deşi nuanţează cu fineţe, îşi arată preţuirea pentru slovele lui Curticeanu: „Meditaţiile (n.r. – volumul «Meditaţii necenzurate») sunt un document de luat în seamă, deloc rebarbativ şi poate surprinzător pentru cei ce-au luat de bună, din alte surse, imaginea unui Curticeanu devenit, în anii petrecuţi în «Castel», relativ ţepos şi plin de sine“.

Memorialistul în patru labe

Că memoriile lui Silviu Curticeanu constituie o frescă relevantă a Epocii de Aur e clar. De altundeva vine însă misterul. Memorialistul reuşeşte absolut graţios să-şi decline orice fel de responsabilitate pentru fiecare dintre posturile ocupate. Din acest punct de vedere, volumele sale nu diferă prea mult de cele semnate de Cornel Burtică ori de Dumitru Popescu „Dumnezeu“. Curticeanu se înfăţişează drept un nevolnic subaltern, o rotiţă lipsită de importanţă a unui sistem nimicitor cu orice exerciţiu de voinţă. Pare omul sub vremi, permanent invalidat de capriciile lui Nicolae sau, mai ales, ale Elenei Ceauşescu. Textul lui se vrea mărturia unui învins – şi e măcar puţin stranie imaginea unui persecutat, totuşi permanentizat într-una dintre cele mai importante poziţii de putere din România. În aceste condiţii, omisiunile şi câteva mistificări devin mai degrabă inechitabile.

Citiţi şiNicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

„În momentul în care citeşti stenogramele (n.r. – ale şedinţelor PCR), îl vezi pe Silviu Curticeanu în patru labe, nu are nimic din alura şefului de promoţie care fusese. El a fost un om care şi-a dorit foarte mult să ajungă unde a ajuns şi care s-a manifestat ca atare. În preajma lui Ceauşescu, în anii ’80, nimeni nu se putea manifesta altfel şi la toţi cei care au ajuns acolo, faptul că au ajuns acolo este o probă a croiului lor“, spune istoricul  Lavinia Betea.

Când a început Ceauşescu să orbească?

În plus, pentru cel care a fost sfetnicul principal al lui Ceauşescu, ar trebui să fie măcar puţin distonantă cu realitatea opinia potrivit căreia dictatorul a suferit o involuţie doar spre finalul vieţii sale, măcinat de boală şi dominat de sentimentul nemuririi. Curticeanu a fost secretar al preşedintelui Republicii încă din 1975, iar din ’82 – şeful Cancelariei prezidenţiale. Şi e greu de crezut că un diagnostician atât de competent al postcomunismului românesc nu a putut înţelege adevărata anvergură a personalităţii lui Ceauşescu încă din anii ’70, când România începea, încet, dar sigur, să se scufunde.

Apoi, Curticeanu spune că dictatorul refuza cu obstinaţie să recunoască eşecul politicilor sale, că rămăsese un temerar stalinist, subjugat de himere şi visuri nerealiste. Numai că, în calitatea sa de sfătuitor, bărbatul era principalul om care-i gira fanteziile. Fostul ministru de Externe şi fostul prieten al lui Curticeanu, Ştefan Andrei, spune că şeful cabinetului „ajunsese să facă şi el parte din grupul care mergea pe ideea că «Tovarăşul nu trebuie supărat»“. Curticeanu a fost unul dintre cei care au ornamentat şi programat oglinda în care se privea Ceauşescu. Exista alternativă? Se putea face şi altfel? Nu ştim, dar, dacă s-ar fi putut, o astfel de iniţiativă ar fi avut drept rezultat o retrogradare profesională. Or, pentru cei care au rămas în Olimpul comunist până la final – ba chiar şi după – o astfel de soluţie rămânea de neconceput.

El sau ea?

Şi mai e un lucru, poate la fel de important: când îi subliniază neputinţele lui Nicolae Ceauşescu, şeful său de cabinet, pune în balanţă viclenia soţiei sale. E una dintre metodele-clişeu de a transfera responsabilitatea eşecului. Or, Elena Ceauşescu, cu toate neajunsurile sale, ajunge să fie un tampon perfect. Acesta este punctul de la care pleacă, în general, mitul patriotului Nicolae Ceauşescu şi al analfabetei machiavelice, ale cărei mofturi femeieşti şi a cărei dorinţă nemărginită pentru putere ar fi dus la colapsul comunismului. Mai mult, Curticeanu povesteşte despre învoieli spontane, nevorbite, cu dictatorul, menite să-i scape pe amândoi de crizele iminente ale Elenei Ceauşescu. Oricât de seducătoare ar fi această explicaţie, ea păstrează o doză mare de reducţionism confortabil.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Miza acestor escamotări pare să aibă un singur scop: Silviu Curticeanu îşi doreşte să intre în rândul memorialiştilor utili, să fie citat şi preluat ca sursă primară de informaţii. Se exclude, vai!, pe sine pentru a prezenta marele tablou al comunismului românesc şi al cârmacilor săi. Reuşeşte să ofere poate cea mai echilibrată imagine a zmeilor în Epoca de Aur, văzută prin ochii unui fost nomenclaturist. Cu toate poticnirile inerente când se impune persoana I. Dar poate că Silviu Curticeanu îşi concepe posteritatea prin filtrul acestui vechi proverb: cum îţi aşterni, aşa dormi.

Momentul de slăbiciune al lui Silviu Curticeanu

Silviu Septimiu Curticeanu s-a născut la 15 octombrie 1933, în Timişoara, fiind fiul mijlociu al unei familii relativ modeste, fără avere şi fără aspiraţii politice în interbelic, însă care va beneficia de schimbarea de regim. Tatăl său, Sava Curticeanu, fost funcţionar (secretar la un liceu comercial, contabil sau referent la IPROFIL), va deveni membru de partid încă din ’45 şi va ajunge ulterior director administrativ la Spitalul Unificat din Oradea şi propagandist în Cabinetul Orăşenesc PMR Oradea. Mama sa, Elena Curticeanu, fusese casnică, însă partidul o va trimite, după un stagiu de un an în funcţia de contabilă la IPROFIL, în postul de telefonistă la maternitatea din Oradea. 

SIlviu Curticeanu, în perioada tinereţii.FOTO CC al PCR, ANIC

Curticeanu face primul an de şcoală în Timişoara anului 1941, iar celelalte trei clase primare – în comuna Vaşcău (judeţul Bihor). După anii de liceu petrecuţi la Beiuş şi Oradea, în 1948 îşi continuă studiile la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ din Oradea, pe care o absolvă în 1952. Până în ’56, face studii de drept la Cluj şi devine chiar preşedintele Cercului Ştiinţific de Drept Penal. În paralel cu şcoala, Silviu Curticeanu se interesează şi de politică: din ’48 intră în UTM şi devine activist extrabugetar al Comitetului Orăşenesc UTM. E un activist eficient pe frontul ideologic studenţesc.

Defectul cel mai mare al lui Curticeanu

Datele sunt extrase din referatele de partid şi din autobiografiile lui Silviu Curticeanu, aflate în dosarul său de cadre de la Arhivele Naţionale. În documentele în care-şi prezintă biografia pentru partid, bărbatul nu cade pradă tânguielilor-clişeu despre suferinţe inventate şi neputinţe financiare, pentru a-şi justifica adeziunea pentru unica ideologie politică acceptabilă. Curticeanu pare onest cu sine şi cu tovarăşii; explică, simplu, frust: „Ataşat cu trup şi suflet intereselor clasei muncitoare, doresc să devin membru de partid pentru a lupta alături de ceilalţi comunişti pentru construirea socialismului în ţara noastră“, scrie, la 10 noiembrie 1961, în cererea formală pentru primirea în partid. Se înscrisese pe lista candidaţilor încă din 20 octombrie 1959, iar în stagiul de doi ani îşi dovedise fidelitatea pentru regim prin acţiunile sale, dar mai ales cu ajutorul multor referinţe de la alţi tovarăşi. Procedura recomandărilor este o uzanţă fundamentală în evaluarea candidaţilor, însă dosarul lui Curticeanu se remarcă, din acest punct de vedere, prin evaluările aproape identice făcute de cei care-l încondeiază: toţi îl prezintă drept un specialist, fost student eminent, judecător eficient, comunist desăvârşit. Defectul cel mai mare – pentru că morala socialistă impune ca obligatorie secţiunea defectelor – e faptul că întârzie uneori dimineţile la muncă. 

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Judecătorul care se deplasa în teren

Revenim. După absolvirea facultăţii, în 1956, Curticeanu e încadrat judecător la Tribunalul Popular al Raionului Cluj. În volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“, îşi prezintă romanţat ascensiunea profesională: arată că mai întâi i se propusese postul de preparator la Catedra de drept penal, apoi un post în justiţia militară, apoi încadrarea în avocatură. Ministrul Justiţiei personal îl trimite judecător stagiar la Tribunalul Popular al Raionului Cluj. „A fost prima mare lovitură a destinului“, îşi explică bărbatul. În volumul de memorii spune că „procesele civile erau variate şi grele; procesele penale, puţine şi nesemnificative“. Totuşi, notarul Gheorghe Ciobanu scrie, într-o referinţă semnată la 13 noiembrie 1961: „A participat la şedinţele de judecată de cel puţin două ori pe săptămână, o dată în materie civilă şi o dată în cauzele penale. [...] În activitatea de combatere a infracţiunilor a luat parte activă deplasându-se în dese rânduri în comunele din raion“. Însă Curticeanu mizează pe latura civilă a carierei sale pentru a exclude orice legătură potenţială cu procesele politice din epocă. Preferă să vorbească despre procesele de divorţ, unde are de-a face cu femei nesatisfăcute sexual, ori despre bărbaţi care-şi acuză soţiile că le-au transformat odraslele în femei uşoare. În fine, Curticeanu rămâne în magistratură vreme de nouă ani, până în octombrie 1965, iar următorii şapte ani îi petrece în poziţia de şef al Direcţiei Judiciare pentru Cauze Civile a Procuraturii Generale.

„Am vrut să fug, dar m-am trezit secretar“

„Anul 1972 a fost pentru mine anul unei greşeli capitale; atunci am acceptat, împotriva năzuinţelor şi aspiraţiilor mele, să schimb haina profesionistului cu haina omului politic, devenind astfel şeful sectorului justiţie din Comitetul Central (n.r. – până în iulie 1975). Justificări sunt multe, scuze nu. A fost suficient un moment de slăbiciune pentru a-mi marca definitiv şi tragic destinul. Am vrut să fug, dar când eram hotărât s-o fac, m-am trezit secretar prezidenţial şi al Consiliului de stat (n.r. – 23 iulie 1975-3 noiembrie 1982), de unde nu mai era loc de întoarcere“, spune Curticeanu în volumul de memorii. Experienţa sa alături de Ceauşescu este văzută în principal prin ochelarii neputinciosului, ai sărmanului secretar care pierduse firul Ariadnei. Pentru omul care a fost lăsat să rămână în anticamera lui Ceauşescu până în ultima clipă, explicaţiile acestea cu iz de sofism par îndeajuns de mulţumitoare.

Formularul de înregistrare în PMR. FOTO ANIC - CC al PCR

Tot cu teama unei nevăzute săbii deasupra capului, Curticeanu acceptă şi postul de şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR, fotoliu în care rămâne ţintuit până la 22 decembrie 1989. Nici pe linie de partid nu se opinteşte: e membru supleant al CC al PCR în perioada ’74-’79 şi membru plin, până la Revoluţie. În martie ’89, fusese făcut şi membru al Secretariatului CC al PCR, iar în noiembrie ’89 – membru supleant al CPEx-ului.

A girat vânzarea evreilor şi germanilor

La 25 ianuarie 1983, Curticeanu semna o notă adresată ministrului de Interne George Homoştean privind renegocierea acordurilor cu Germania democrată şi cu Israel privind emigrarea etnicilor germani şi a evreilor. În document, se cerea mărirea sumelor care urmează să fie plătite pe cap de emigrant astfel: 4.500 de dolari de persoană şi un nivel de 13.000 de persoane ce pot pleca anual, în cazul RFG, iar pentru Israel: 2.000 de persoane au plecat anual, valorând până la 19.000 de dolari – pentru persoanele cu studii superioare de până la 60 de ani. Semnătura lui Curticeanu pe documentul cinic mercantil arată, de fapt, implicarea lui în subteranele politicii ceauşiste, oricâtă distanţă ar prefera bărbatul să-şi asume în volumele de memorii.

Regiza întâlnirile lui Ceauşescu

Istoriografia postdecembristă îl înfăţişează în mai multe ipostaze în compania tovarăşului Ceauşescu. Gheorge Boldur-Lăţescu îl surprinde implicat în construirea metroului bucureştean – se pare că Silviu Curticeanu regiza întâlnirile dintre dictator şi specialiştii
constructori. „Chiar organiza repetiţii ale întâlnirilor, unde discuţiile se purtau în jurul schiţelor simplificate astfel încât dictatorul să le înţeleagă. Fiecare participant era instruit ce să-i spună tovarăşului“, susţine fostul deţinut politic. Cele mai solicitante erau însă pregătirile pentru vizitele dictatorului în teren, care se făceau chiar în seara de dinaintea plecării. „Ceauşescu anunţa programul de-a doua zi şefului Cancelariei CC, nominalizându-i judeţele şi locul popasului de noapte.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

Cerea ca primii secretari să fie înştiinţaţi că vrea să vadă lanurile cu cele mai bune şi cu cele mai slabe recolte“, spune Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“. Rezultatul acestor regii era însă dezastruos pentru România: liniştea dictatorului era cumpărată, de fapt, cu un preţ enorm. Dar potemkimiada supravegheată de Curticeanu îşi atingea ţelul: dictatorul era ţinut deoparte de realitatea sumbră în care românii erau obligaţi să trăiască. Măcar Cabinetul 1 era tihnit. Să nu-l supere cineva pe tovarăşul, care mai era şi bolnav! 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările