Apostolii Epocii de Aur, episodul #19. Toate măştile cameleonului comunist Cornel Burtică, omul care a adus lumina în Piaţa Unirii din Capitală

Apostolii Epocii de Aur, episodul #19. Toate măştile cameleonului comunist Cornel Burtică, omul care a adus lumina în Piaţa Unirii din Capitală

Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 22 decembrie ’89, la amiază, Cornel Burtică era acasă, în concediu de odihnă, şi privea la televizor. Îl sunase un prieten şi-i spusese că e Revoluţie, că s-a terminat cu Ceauşescu, gata. Iar apelul viitorului preşedinte Ion Iliescu, care-i chema pe „oamenii de bine“ să apere cuceririle revoluţionare, l-a cam atins şi pe el. Până la urmă, un om de bine era şi Burtică. În plus, între el şi dictatorul Nicolae Ceauşescu rămăseseră câteva treburi neîncheiate încă din 1982, când bărbatul fusese trimis să muncească pe post de inginer principal la uzina 1 Mai din Ploieşti. Şi mai multe lucruri se întâmplau în perioada aceea, căci Burtică se afla, întrucâtva, în dizgraţia dictatorului.

Pe 22 decembrie, în jurul orei 17.00, Burtică ajunsese deja în sediul fostului Comitet Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), ocupat acum de o mulţime pestriţă de revoluţionari, foşti nomenclaturişti şi alţi presupuşi contrarevoluţionari. Cum necum, Burtică e condus la etajul IV al cădirii, într-o sală mare de conferinţe, unde se discută despre primele măsuri revoluţionare. În încăpere se află, printre alţii, Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Alexandru Bârlădeanu, cunoaşteţi echipa. Totuşi, se pare că focurile de arme care se auzeau din stradă i-au sensibilizat pe revoluţionari, aşa că, după ora 18.00, Iliescu şi-a dus oamenii la adăpost, la Ministerul Apărării. Burtică nu făcea parte din echipa restrânsă. La rigoare, adăpostiţi ar fi fost şi în clădirea CC, asupra căreia, până la urmă, nu s-a tras niciun foc de armă – chiar dacă, la numai câţiva metri, peste stradă, Biblioteca Central Universitară va fi ţinta de conjunctură a teroriştilor care erau.

Acesta este logo-ul serialului Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic:
Florian Marina şi Vali Ivan

În câteva zile, Burtică ajunge la Ploieşti, solicitat de generalul Dimitrie Popa, conducătorul revoluţiei locale, să-i organizeze pe ploieştenii liberi. Nu rămâne mult în Comitetul de Salvare Naţională Prahova – e eliminat după o vizită grăbită a lui Sergiu Nicolaescu. Cu sau fără voia sa, dar, oricum, nesilit de nimeni, Cornel Burtică încercase să redebuteze în politică. Nu reuşise. Totuşi, aceste peregrinări tangente la centrele de putere din România păstrează un lucru comun: Cornel Burtică e văzut şi de revoluţionari, şi de foştii nomenclaturişti drept un om respectabil, necompromis, cu mâinile curate.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Cei şapte ani de-acasă
Totuşi, Cornel Burtică fusese unul dintre nomenclaturiştii de vârf din România comunistă. Fusese membru în CC al PCR (1969-1982), membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR (1974-1982) şi şef al Secţiei de Propagandă a CC al PCR. Fusese ambasador în Italia, Maroc şi Malta, de două ori ministru al Comerţului Exterior şi chiar vicepreşedinte al Guvernului. În 1982, fusese demis din funcţii şi trimis la Ploieşti. Totuşi, pe cât de surprinzătoare, pe atât de enigmatică rămăsese „căderea“ lui Burtică. Fireşte, motivele demisiilor sau destituirilor nu se făceau publice în comunism, aşa că mulţi oameni au văzut în aceste marginalizări ceea ce voiau ei să vadă: o opoziţie contra lui Ceauşescu. Cam aşa se întâmplase cu Virgil Trofin ori cu Ion Iliescu. În cei şapte ani pe care şi i-a petrecut în cvasianonimatul politic de la Ploieşti, după ce a fost trimis acasă de Ceauşescu, Burtică lăsase ca această legendă să evolueze natural. Numai că aceasta era doar o jumătate de adevăr. Vom explica. La imaginea lui mai contribuia, însă, un lucru esenţial: aura sa publică de persoană integră se datora şi unei comparaţii favorabile – era o diferenţă clară de structură între Burtică şi nomenclaturişti precum Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Constantin Dăscălescu şi mulţi, mulţi alţii. În conducerea comunistă, a fi dobândit o pregătire universitară în condiţii normale era, de fapt, un lucru excepţional. Iar Burtică nu era nici cizmar, nici strungar, nici dulgher. Era inginer. Absolvent de cursuri la zi.

Strategia
Cornel Burtică va profita perfect de această mitologie şi o va exploata cu o curioasă eficienţă în România postdecembristă. Va şti când şi cum să vorbească şi, mai ales, ce să nu vorbească. Până la urmă, pentru un fost ambasador, pentru un fost colaborator al lui Ceauşescu, exerciţiul diplomaţiei ar trebui să fie instinctiv. Burtică va avea puţine apariţii în presa comunistă, iar comparaţia cu alţi foşti îl va ajuta şi aici. Despre el se va vorbi mai degrabă apofantic, totuşi mereu circumstanţial: Burtică nu e precum Iliescu, nu e precum Pleşiţă, nu e precum alţii. Iar Burtică va şti cum să întreţină aceste opinii pur şi simplu răspunzând fără prea multe ocolişuri tuturor întrebărilor. Pentru un fost propagandist, nici asta n-ar trebui să fie prea greu. În 2001, jurnalista Rodica Chelaru va lansa volumul „Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică“, un dialog biografic în care fostul nomenclaturist nu se fereşte să recunoască multe dintre greşelile, chiar crimele regimului comunist. Dar, pe lângă această poziţionare, Cornel Burtică mai face un pas înainte: îşi asumă responsabilitatea de a fi participat la unele dintre politicile comuniste.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Paradoxul
Volumul, privit din nou prin comparaţie cu memoriile contrafăcute ale altor nomenclaturişti precum Gheorghe Apostol, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Paul Niculescu-Mizil, îl plasează pe Burtică, în percepţia publică, în categoria reconfortantă a „pocăiţilor“. Istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu scrie, într-un necrolog al bărbatului: „Acolo unde alţii se obstinează să mintă, el a preferat să spună fără ocolişuri ceea ce-şi aduce aminte şi să admită, măcar parţial, că a servit un regim despotic, inuman şi antipopular“. Volumul e perceput ca un act de căinţă reală, deşi nu totală. Se cuvine aici o importantă nuanţă: sub umbrela „căderii“ sale din ’82, în volumul cu titlul „Culpe care nu se uită“ – de fapt o parafrază aproximativă a propoziţiei originale „Astea sunt culpe care nu pot fi şterse“ – Burtică nu face decât să recunoască implicarea sa în unele – nu în toate – decizii luate în regimul comunist. Or, „a recunoaşte“ include, dar nu se substituie semantic cu „a regreta“. Ceea ce nu face mai mică ori mai puţin importantă diferenţa dintre prestaţiile publice ale lui Burtică, respectiv ale foştilor săi tovarăşi. Dar dialogul acesta conţine, totuşi, câteva frânturi logice rudimentare şi câteva sofisme notabile. De pildă, deşi îşi subliniază obsedant neputinţele din epocă, îşi contruieşte o imagine de rebel, de nesupus. Spune că marile decizii îl depăşeau, dar explică pe larg relaţia relaxată pe care o avea cu dictatorul, relaţie despre care se laudă că-i permitea şi răbufniri curajoase. Îşi asumă cu voluptate politicile constructive ale regimului, însă se disculpă sau îşi minimalizează implicarea în politicile reprobabile. Din acest punct de vedere, deşi mult mai rafinată, retorica sa are aceleaşi premise ca majoritatea mărturiilor unor foşti comunişti. Ce a regretat Burtică şi cât de autentic a făcut-o în sferele private nu cunoaştem. Rămâne argumentul potrivit căruia, pentru o persoană sedusă de egalitarianismul promovat de ideologia de stat şi prinsă în malaxorul politic oficial, evadarea e mai dificilă. Nici asta nu cunoaştem.  

Uitarea
Oricum, Burtică rămâne un personaj, deşi secundar, de cele mai multe ori în calitatea de martor, în cercetarea trecutului recent. Apare în pelicula „Război pe calea undelor“ („Cold Waves“), un documentar care vorbeşte despre ceea ce a însemnat postul de radio Europa Liberă, e consultat de Radu Ioanid cu privire la istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel în legătură cu vânzarea evreilor şi oferă jurnaliştilor detalii captivante despre legăturile dintre Ceauşescu şi masonii italieni. Critică Securitatea şi vorbeşte relativ liber despre implicarea lui Dan Voiculescu în afaceri subterane. Nu sunt prea multe argumente autentice care să-i justifice presupusa penitenţă în niciuna dintre aceste apariţii, însă, odată formată, imaginea sa publică nu e supusă unor reevaluări memorabile. De fapt, cu timpul, în mod firesc, publicul românesc îşi estompează interesul cu privire la trecutul lui Burtică, aşa cum îşi pierde interesul cu privire la trecutul recent al României. Cornel Burtică se stinge din viaţă la 11 iunie 2013 şi e incinerat în taină, pe 14 iunie, la Crematoriul „Cenuşa“.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Afacerile lui Burtică în democraţie

Deşi se retrage din politică încă din anul 1990, în urma celor două încercări eşuate de a intra în jocul puterii, Cornel Burtică debutează cu succes în afacerile internaţionale. În volumul „Culpe care nu se uită“ spune că şi-a putut cumpăra cu greu apartamentul în care locuieşte, pentru a sublinia diferenţa dintre îmbogăţiţii tranziţiei româneşti şi el. E doar una dintre jumătăţile de adevăr din volum. De fapt, în 2007, ziariştii de la „Evenimentul Zilei“ scriau despre faptul că cifra de afaceri înregistrată de Cornel Burtică bate spre un milion de euro. Şi, în fine, scriau şi despre vila sa cu etaj, ai cărei pereţi ar fi fost încărcaţi cu tablouri.

Potrivit acestora, Burtică a deschis, în 1994, împreună cu o firmă italiană controlată de un conte maghiar, societatea Elektra România, specializată în comerţ de aparatură pentru industrie, comerţ şi transporturi. Compania a excelat exact în domeniul în care profesase Burtică în comunism: afaceri cu statul. Firma sa a încheiat contracte cu Metrorex pentru iluminatul în staţiile de metrou, iar pe tronsonul Pipera-IMGB – magistrala albastră, cum i se mai spune fără legătură cu Canalul Dunăre-Marea Neagră – a asigurat electroalimentarea şi iluminatul subteran. Dar în democraţie Burtică nu-şi ascundea afacerile sub pământ: firma sa a asigurat iluminatul din zona Piaţa Unirii şi a primit comenzi şi de la CFR.

În 2001, Burtică s-a asociat cu o altă firmă italiană, Ascot SRL, care produce grupuri electrogene, pe care Burtică le vindea în România. Ascot avea, la vremea respectivă, afaceri pe patru continente, unde vindea surse de energie atât entităţilor civile, cât şi armatelor. Burtică era preşedintele filialei româneşti, unde deţinea 49% din acţiuni. Enumeraţia nu se opreşte aici: Burtică a mai făcut afaceri şi cu Romtelecom, cu STS – unde a furnizat, prin compania Teleconstrucţia, contractor principal, grupuri electrogene în cadrul sistemului de apel de urgenţă 112.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Legăturile dintre Burtică şi masonerie
Deşi politica românească îl refuzase, fostul demnitar comunist era curtat de partenerii săi din vremea în care era ambasador în Italia. În 1994, celebrul Licio Gelli, fost mare maestru al lojii masonice Propaganda Due (P2), care avea legături importante cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, îl primeşte pe Burtică la vila sa cu aspect de fortăreaţă din Toscana. Licio Gelli îi cere românului sprijinul pentru a fi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură – un straniu tertip pentru afaceristul italian cu conexiuni în mai multe guverne din lume, dar şi printre mafioţii din peninsulă. Gelli îi propune lui Burtică, să-i fie partener într-o afacere suspectă: italianul voia să aducă aur din Ghana – voiau să treacă munţii cu ajutorul unor catâri! – aur pe care să-l prelucreze în Italia. În plus, tot împreună ar fi putut lansa şi un fond de investiţii în Vietnam, cu sprijinul presupus al americanilor. Se pare că Burtică a refuzat propunerea italianului, determinat de faptul că P2 fusese declarată de justiţie organizaţie mafiotă (în 1981, P2, facţiune clandestină a Lojii Orientale a Italiei, a fost interzisă de autorităţi).

Licio Gelli, fost fascist, fugise în Argentina după război, unde făcuse avere. Istoricul Stelian Tănase spune că, în interiorul facţiunii sale, recruta şefi de servicii secrete, şefi de mafie, generali, ierarhi ai bisericii catolice, politicieni, oameni de afaceri (printre ei, un anume Silvio Berlusconi). Reţeaua cultiva interesele de afaceri ale membrilor săi prin orice mijloace şi viza o reformă a statului italian în direcţia unei dictaturi. Stelian Tănase susţine că Licio Gelli a avut relaţii de afaceri cu regimul comunist de la Bucureşti, fiind primit de mai multe ori de Ceauşescu şi alţi lideri PCR (Ion Mihai Pacepa, Nicoalae Doicaru, Nicolae Pleşiţă, Ştefan Andrei şi Cornel Burtică). Avea interese în textile mai ales – lucru confirmat şi de Nicolae Pleşiţă, într-un interviu cu jurnalistul Cornel Patrichi. Se pare că interesele României erau însă ceva mai prozaice decât ale italianului: Ceauşescu îl folosea pentru a aranja vizite la nivel înalt, dar şi pentru a-şi tipări cărţile de reflecţii politice şi pentru a publica în presa italiană articole favorabile.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

Cum ajunge Burtică să dea mâna cu Papa Paul al VI-lea

Cornel Burtică se naşte la 3 septembrie 1931 în satul Zegujan din raionul Baia de Aramă (azi, judeţul Mehedinţi), în familia unor ţărani săraci, beneficiari ai reformei agrare din 1945 – aveau, în total, 1,5 hectare de pământ, după ce primiseră jumătate de hectar în 1946. „Tatăl meu Burtică Gheorghe a fost argat pe la diverşi boieri prin comună până la căsătorie. După căsătorie – 1930 – a muncit pământul pe care-l avea ca moştenire, în plus lucra ca dijmaş pe la moşierii şi chiaburii din comună. [...] Mama mea Burtică Floarea este de profesie casnică“, scrie Cornel Burtică într-o autobiografie 7 august 1958, încercând să sublinieze originea ţărănească şi situaţia economică şubredă a familiei.

De fapt, la firul ierbii din Zegujan, situaţia familiei arăta puţin diferit de descrierea lăcrămoasă, bine orientată politic a lui Burtică. Un raport al instructorului Sectorului Cadre din Comitetul Regional Craiova, Secţia Organizatorică, arată însă că boierul care-l ţinea argat pe tatăl lui Burtică era chiar naşul său de botez, învăţătorul Cornel Prundeanu, care chiar îl ajutase pe fin la învăţătură, meditându-l pentru liceu. Familiile s-au certat însă – s-a ajuns chiar şi la proces! – pentru că mama lui Cornel ar fi lăsat vitele în livada moşierului. Într-o referinţă a săteanului Iulian Teodorescu este sintetizată însă altfel disputa: „Ştiu că într-un timp [Gheorghe Burtică] era îngrijitor pe moşia lui Cornel Prundeanu, iar acum [când] a venit Partidul Muncitoresc a început să fie contra lui că a văzut că era un exploatator şi l-a demascat, nu a mai căutat că e naşu“. Deşi cameleonismul sătesc e o indiscutabilă anomalie morală, fenomenul delaţiunii în comunism e atât de des întâlnit încât devine o regulă. Evenimentul e banal.

Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.

„Cel mai bun elev“
Oricum, Cornel Burtică îşi pictează în aceleaşi culori autobiografia: „Subsemnatul am urmat în satul natal şcoala elementară între anii 1938 – 1943. În acest timp ajutam şi pe mama mea la munca câmpului sau făceam zile de clacă la boierul din sat. (pentru pământul pe care-l lucram în dijmă şi pentru păşunatul vitelor), tatăl meu fiind concentrat în acest timp“. În volumul „Culpe care nu se uită“, îşi rezumă copilăria astfel: „Eu sunt de la ţară, părinţii mei erau oameni săraci [...] inegalitatea socială era deosebit de marcată (sic!)“. Accentul hotărât pe originea socială nu e însă doar un tertip al tânărului pentru a câştiga simpatia cadrelor superioare de partid. Burtică va găsi valid acest pretext şi când îşi va justifica, după Revoluţie, atât adeziunea, cât şi asensiunea rapidă în structuri. Şi tot în democraţie va avea grijă să sublinieze un aspect greu de contestat al biografiei sale: „La şcoală eram cel mai bun elev“.

Are dreptate să se mândrească: după ce absolvă şcoala elementară, datorită rezultatelor bune, primeşte bursă de stat pentru continuarea studiilor la liceul „Traian“ din Drobeta-Turnu Severin. „În perioada liceului, în timpul vacanţelor am fost angajat temporar ca muncitor la fabrica de bere din Turnu Severin şi apoi corector la ziarul local «Drumul socialismului». Aceasta pentru că părinţii nu aveau să-mi dea bani pentru cele necesare ca elev“, scrie Burtică în autobiografie. În 1948, în penultima clasă de liceu, Burtică se înscrie în Uniunea Tineretului Muncitoresc, unde e remarcat drept un elev de nădejde. Se pare că încă din liceu ar fi încercat Securitatea să-l racoleze pentru a deveni agent, însă băiatul a rămas în şcoală şi în organizaţia de partid. În 1951, la absolvire, Burtică e trimis la Bucureşti împreună cu alţi elevi, unde i se dă diploma de elev fruntaş pe ţară şi unde participă la festivităţile de încheiere a anului şcolar. De data aceasta, tânărul avea motive să simtă, în final, recompensele pe care le poate aduce şcoala. Sau partidul.

Burtică împotriva studenţilor
Din 1951, Burtică se înscrie la Institutul de Geografie şi Mine din Bucureşti, pe care-l absolvă în anul 1955, cu calificativul „foarte bine“. În facultate, pe lângă şcoală, mai era implicat şi în comisiile şi comitetele tinerilor comunişti din institut. Şerban Manu, fiul lui George Manu (marele fizician închis la Aiud din cauza convingerilor legionare), spune că Burtică încercase cu insistenţă să-l dea afară din facultate, reproşându-i chiar originea socială. În volumul de memorii, Burtică spune că singurul incident remarcabil din vremea când răspundea de studenţii din universitate a fost când a exclus din UTM trei basarabeni.

CItiţi şi: I-a adus pe partizanii anticomunişti din munţi în faţa plutonului de execuţie. A finanţat cu peste 1 milion de dolari acte de terorism, coordonate de celebrul Carlos Şacalul. A plănuit atentate cu bombă împotriva românilor din exil şi a pus la cale explozia sediului Radio Europa Liberă din München! În legătură cu trecutul său, generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă a avut un singur regret: că n-a reuşit să-i omoare pe toţi.

Întâlnirea cu Ceauşescu
În cele din urmă, partidul îi fură aspiraţiile educaţionale: deşi cere să plece în producţie, la Termocentrala Doiceşti, e reţinut ca activist şi încadrat ca şef de laborator şi apoi – asistent universitar. Între timp, în 1956, e primit membru de partid, iar în vara aceluiaşi an îl întâlneşte prima oară pe Nicolae Ceauşescu, omul care-i va stăpâni destinul mulţi ani. Momentul nu e prea plăcut pentru tânărul activist: în contextul raportului Hruşciov prin care erau condamnate crimele lui Stalin, secretarul cu organizatoricul Ceauşescu critică arestările în masă fără justificare şi folosirea violenţelor în anchete. Burtică e criticat pentru „fabricarea de dosare“, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“.

Burtică şi Iliescu împotriva studenţilor
Până în toamnă, Burtică îşi va revizui comportamentul. În contextul Revoluţiei din Ungaria, Ion Iliescu şi Cornel Burtică se află printre liderii comunişti ai studenţilor care s-au implicat în epurările „burghezilor contrarevoluţionari“, arată istoricul Edward Behr pe baza mărturiei unuia dintre studenţii epuraţi. Şi Vladimir Tismăneanu confirmă implicarea lui Burtică în campania împotriva studenţilor. Fireşte, fostul nomenclaturist neagă acest lucru în volumul de memorii. Se concentrează însă pe aspectele mai degrabă rizibile ale activităţii revoluţionare: „În ianuarie 1959, a fost organizată o recepţie la Consiliul de Miniştri, unde Gheorghiu-Dej ne-a arătat că ştie să petreacă, bineînţeles decent, dar cu bună dispoziţie. A fost un moment mai delicat. Ceauşescu – care ştia că lui Gheorghiu-Dej îi plac cântecele revoluţionare – ne-a chemat pe noi, tinerii, să-i cântăm lui Dej“, mărturiseşte memorialistul.

FOTO: Papa Paul al IV-lea în faţa liderilor comunişti români Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu şi Cornel Burtică. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Cum a ratat România prima autostradă
Tot în ianuarie, renunţă la cântecele revoluţionare: deşi ministrul Învăţământului Superior, Ilie Murgulescu, îi aprobase să meargă la doctorat la Leipzig, deşi învăţase şi limba germană pentru a se acomoda în oraş, Burtică e chemat la Ceauşescu şi numit secretar CC al UTM şi, câteva zile mai târziu – preşedinte al UASR. E debutul său în politica mare. Ceauşescu îl vedea drept un tânăr de perspectivă: în 1962, îl transferă la Ministerul Afacerilor Externe şi-i spune că trebuie să înveţe bine meseria de diplomat, pentru că va fi numit ministru de Externe cândva. E trimis mai întâi în funcţia de consilier la ambasada României de la Paris, apoi – ambasador în Italia (1966-1969), Maroc (1966-1969) şi Malta (1968-1969).

FOTO 1 Dejun cu preşedintele Libanului, Suleiman Frangieh (1974) FOTO 2: Alături de cancelarul Germaniei, Willy Brandt (1970) FOTO 3: Dejun cu preşedintele Siriei, Hafez Al Assad (1974) Sursa: Roduca Chelaru, „Culpe care nu se uită“

În diplomaţie, Burtică face performanţă, deşi ideile lui nu sunt mereu concretizate. De pildă, deşi obţine promisiunea finanţării din partea italienilor pentru o autostradă pe ruta Timişoara-Craiova-Bucureşti-Constanţa, cu punte de aprovizionare pe nişte pasarele suspendate, ideea rămâne în stadiul de proiect. Nici tatonările sale cu reprezentanţa Alfa-Romeo nu dau rezultate: românii încheie contractul cu firma franceză Renault, în urma unei intervenţii directe a generalului De Gaulle. Totuşi, Burtică reuşeşte să ducă la bun final două dintre sarcinile principale pe care i le trasase Ceauşescu înainte să-l trimită în Italia: în 1967, recuperează Accademia di Romania, care se afla în custodia guvernului italian, şi aduce în ţară copia Columnei lui Traian, care se găsea în depozitele Vaticanului. Dictatorul român avea obsesia înfiinţării Muzeului Naţional de Istorie a RSR, din patrimoniul căruia urmau să facă parte şi exponate sau documente din străinătate care se refereau la istoria României, arată Cristian Vasile în „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu“. Mulajele se găsesc şi astăzi în Lapidariumul muzeului. Contextul aducerii lor e însă important: în 1963, începuse pontificatul lui Paul al VI-lea, un papă care a arătat bunăvoinţă faţă de regimurile comuniste din Europa de Est, apropiindu-se şi de tânărul dictator Ceauşescu. De altfel, în ianuaire 1968, Papa îi primeşte în audienţă pe Burtică, Corneliu Mănescu şi Ion Gheorghe Maurer.

FOTO 1: Semnarea acordului comercial pe termen lug cu Irsael. FOTO 2: Primire la Gamal Abdal Nasser, lideul Egiptului. Sursa: Roduca Chelaru, „Culpe care nu se uită“

Olteanul căreuia nu-i plăceau oltenii

În aprilie 1969, Burtică e rechemat în ţară şi numit ministru al Comerţului Exterior. Ceauşescu îi spusese că s-a răzgândit cu privire la ministeriatul promis la Externe. Burtică va face însă carieră în noul fotoliu, în care erau numiţi doar oameni de încredere ai dictatorului. Un argument este că, în 1969, Burtică e trimis de Ceauşescu să-l preia pe un oarecare Shaike Dan, de fapt bărbatul care aducea genţile cu bani pentru a răscumpăra evreii care voiau să emigreze. „Vezi că vine un trimis al guvernului israelian, unul Dan. Primeşte-l, vezi ce vrea, stai de vorbă, nu începi tratative până ce nu vin“, i-ar fi spus Ceauşescu, susţine Burtică în volumul „Securitatea şi vânzarea evreilor“, editat de Radu Ioanid. Carevasăzică, ministrul cunoştea unul dintre secretele bine păzite ale dictatorului.

Pe cale să rezolve conflictul Egipt-Israel
Burtică se bucura de încrederea dictatorului: în 1970, e trimis în Egipt pentru a transmite un mesaj către Gamal Abdel Nasser, preşedintele ţării, din partea conducerii israeliene, prin care i se propunea o normalizare a relaţiilor dintre cele două state. Românul Burtică era intermediarul unuia dintre mesajele care ar fi putut face istorie: Nasser i-a spus demnitarului că e gata să convoace o mare adunare populară la Cairo şi să propună încetarea stării de război cu Israelul. Liderul egiptean se stinge înainte ca negocierile să avanseze. Se pare că şi în 1967 îşi asumase Burtică rolul de emisar şi între Corneliu Mănescu (pe atunci preşedintele Adunării Generale a ONU) şi Ceauşescu, cei doi consultându-se cu privire al rezoluţia Consiliului de Securitate privind Orientul Mijlociu (după războiul de şase zile arabo-israelian).

În ciuda eficienţei sale la Comerţul Exterior, Burtică nu a scăpat de politica lui Ceauşescu de rotaţie a cadrelor. Din 1972, bărbatul e numit secretar CC al PCR, şef al Secţiei de Propagandă. Schimbarea din funcţie nu era câtuşi de puţin o retrogradare. După tezele din iulie 1971, Ceauşescu avea nevoie să se bazeze pe un activist fidel – în contextul minirevoluţiei culturale, cultul personalităţii dictatorului începea atunci să ia proporţii. Se pare că Burtică nu se alinia întocmai aşteptărilor lui Ceauşescu de a fi un inchizitor perfect. De fapt, în mandatul lui Burtică sunt publicaţi Goma, Breban, Baconschi şi Ivasiuc. Propagandistul îl însărcinează pe Sergiu Nicolaescu să facă un serial frumos despre Războiul de Independenţă (în 1977, îi va da sarcină să facă şi un lungmetraj cu aceeaşi temă), încearcă, deşi fără succes, să-l aducă pe Mircea Eliade în ţară şi permite publicarea lui Constantin Noica. Printre deciziile lui din această perioadă (când, pentru trei ani, după 1973, a fost şi preşedinte al Consiliului Naţional al Radiodifuziunii Române) se numără şi reorganizarea Televiziunii. Concret, Burtică a pus să fie construit un gard în jurul clădirii şi i-a însărcinat pe Tudor Vornicu, Dinu Săraru şi Geo Saizescu să asigure disciplina în instituţie. Enumeraţia aceasta ar putea să pară stranie mai ales dacă este pusă în contextul politcii de contractare culturală dusă de regim în anii ’70, însă acestea sunt firave excepţii în logica sistemului comunist.

Pe de altă parte, în 1973, cu ocazia aniversării a 50 de ani de activitate revoluţionară a tovarăşului Ceauşescu, Cornel Burtică şi Ştefan Andrei sunt cei care îi sugerează Elenei Ceauşescu faptul că ar putea să se implice mai mult în politică, vorbindu-i deopotrivă despre marile edificii care-i păstrează pe autori în istorie. Sugestia celor doi se va concretiza după cutremurul din 1977, când Ceauşescu începe schimbarea la faţă a Capitalei. În fapt, demolarea ei.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Cum a „condimentat“ Nicu Ceauşescu stridiile cu urină
Din 1977, Burtică este numit viceprim-ministru al Guvernului, iar după un an îi este dat din nou fotoliul de la Comerţul Exterior. Cu experienţă în ministeriat, se pare că Burtică avea devierile lui: în epocă, începuse să se zvonească faptul că permitea intrarea în ţară a unor produse socotite de lux, precum săpunurile şi deodorantele Fa şi ţigările Kent. Iar prietenia pe care o păstra cu delfinul Nicu Ceauşescu a născut şi zvonul că i-ar fi dat „prinţişorului“ bani pentru a juca la un cazinou din Las Vegas, unde acesta ar fi pierdut nu mai puţin de un milion de dolari. Zvonul a fost acreditat după revoluţie de generalul Nicolae Pleşiţă. De altfel, şi Ion Mihai Pacepa povesteşe, în „Orizonturi roşii“ despre o petrecere în care Cornel Burtică ar fi asistat amuzat la paradele egocentrice ale lui Nicu Ceauşescu – e vorba despre celebrul moment în care, după ce ar fi băut doar puţin mai mult, „prinţişorul“ ar fi urinat pe un platou cu stridii, invitându-i apoi pe meseni să deguste „condimentele“.

Totuşi, din postul de ministru al Comerţului Exterior, Burtică a semnat, în 1980, primul acord al României cu Piaţa Comună şi a facilitat aderarea României la GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), la Banca Mondială şi la FMI. În 1982, însă, Burtică a fost scos din politică, în urma Plenarei din 7-8 octombrie 1982: a fost exclus din CC şi din CPEx pentru „abateri grave care au avut loc în activitatea de comerţ exterior şi care au adus importante prejudicii economiei naţionale“. Burtică va susţine că acuzaţiile au fost fabricare la ordinul Elenei Ceauşescu, în contextul relaţiei sale prea reci cu Securitatea. Ştefan Andrei aminteşte şi de un incident înscenat prietenului său cu o femeie divorţată din Bucureşti, al cărei soţ ar fi făcut scandal prea mare în faţa blocului. Demisia lui Burtică a fost pusă şi în contextul descoperirii unor ilegalităţi financiare comise de Triţă Făniţă, subalternul său. Lui Burtică nu i se reproşa doar lipsa de vigilenţă, ci şi implicarea în afacerile lui Făniţă: în raportul prezentat de Iosif Banc, preşedintele Consiliului Central al Controlului Muncitoresc, se arăta că Triţă Făniţă notase toate cheltuielile serviciilor aduse lui Burtică, printre care costul transportului cu un avion special până în Elveţia, preţul cazării într-un apartament la Hotelul d’Angleterre din Atena, costul aducerii la un hotel din Elveţia a copiei filmului „Ultimul tango la Paris“ (vizionat doar de către membrii delegaţiei, nu şi de către Burtică) şi unele cadouri personale.

În urma unei discuţii cu Ceauşescu, Burtică e trimis în funcţia de prim-secretar al judeţenei de partid Prahova (deşi i se propusese şi Argeş, judeţ pe care-l refuzase pentru că ar fi fost fieful Elenei Ceauşescu, şi Dolj, pe care-l refuzase pur şi simplu pentru că nu-i plăceau oltenii). Oricum nu rămâne mai mult de trei luni şef la judeţeană. E trimis în producţie, la uzinele „1 mai“ din Ploieşti. Totuşi, alege să nu se mute cu locuinţa în oraşul lui Caragiale. Aşa că face zilnic naveta. Cu trenul. După ’89, va spune că fusese mereu însoţit de o pereche de ochi albaştri. Dar, după ’89, lucrurile acestea nu mai contau. Burtică îşi vedea de afacerile lui.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările