Apostolii Epocii de Aur, episodul #18. Ilie Verdeţ, celălalt emanat al Revoluţiei

DESEN Vali Ivan

Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

22 decembrie 1989, ora 13.00, Bucureşti. În sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din România (PCR) se scrie lista primului guvern revoluţionar din România postceauşistă. Dictatorul fugise cu elicopterul de pe acoperişul clădirii cu aproape o oră înainte, iar o mână pestriţă de oameni – foşti comunişti şi actuali revoluţio¬nari – se străduiesc să materializeze vidul de putere creat de fuga soţilor Ceauşescu. Este înfiinţat aşa-zisul Consiliu al Democraţiei Naţionale, coordonat de Ilie Verdeţ, membru de partid din 1945 şi vechi demnitar comunist. Forul îşi asumă că trebuie să gestioneze imediat situaţia tensionată din Capitală şi din ţară, aşa că alcătuirea unui guvern provizoriu rămâne sarcina primordială. 

Regizorul Alexa Visa

rion, ajuns în CC cu mulţimea de revoluţionari, după înălţarea dictatorului, e cel care notează pe hârtie toate numele fluturate în acest grup. „Se căutau nume sonore, foşti demnitari, oponenţi bănuiţi sau pe faţă ai lui Ceauşescu. [...] De lângă mine cineva l-a propus pe Dumitru Mazilu. Nu-l cunoşteam, dar a fost trecut pe listă. Apoi s-a auzit numele lui Silviu Brucan, acceptat şi el, dar apoi uitat să fie trecut pe această listă de propuneri. Apoi le-am spus numele de Ion Iliescu. Ilie Verdeţ a reacţionat imediat: «Nu-l pune pe Iliescu. Ai să vezi cu cine vine»“, îi povestea Visarion lui Alex Mihai Stoenescu pentru volumul „Interviuri despre revoluţie“. 

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan  

Agitaţia

Ilie Verdeţ nu e selectiv, ci doar un animal politic competitiv. Fusese un lider exersat, avusese putere mare în PCR, şi intuia şi el că, dacă speculează bine momentul acesta, poate să preia puterea în România. Or, intuiţia sau alte informaţii îi arătau că planul lui Iliescu era similiar. În plus, îi mai asemăna ceva: şi unul, şi altul fuseseră retraşi din prim-planul vieţii de partid,  pe care o cunoscuseră intim. Mai longeviv era Verdeţ: fusese scos din Comitetul Politic Executiv (CPEx) şi din CC în 1986. Fusese premier şi primvice-premier. În zilele Revoluţiei, era numit în funcţia cu vagi responsabilităţi de preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie, organism care, din punct de vedere tehnic, avea dreptul să controleze şi să cerceteze activitatea membrilor CC. 

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Chiar dacă ultima sinecură din comunism nu-i garanta nicio putere, Verdeţ nu-şi pierduse instinctul de politician. Şi avea abilitatea de a pune lucrurile în ordine în situaţii de criză. Era ceea ce astăzi se cheamă, englezit, un „fixer“, ca avocatul care încheie cu succes problemele. Or, abilitatea aceasta, dublată de renumele comunistului, se vede cel mai bine în agitaţia din babilonul central al partidului. 

Filosoful Andrei Pleşu îl plasează pe Verdeţ în această atmosferă în volumul „Andrei Pleşu în dialog cu Elena Ştefoi“: „Faptul că era confuzie rezultă şi din incertitudinea interioară a tuturor oamenilor în momentul ăla. Actorul Mircea Diaconu, fiind în CC în momentul apariţiei lui Dăscălescu şi Ilie Verdeţ, a spus: «Domnilor, treaba noastră s-a încheiat aici, acum hai să-i lăsăm pe profesionişti să facă lucrurile», iar când spunea asta se gândea la Dăscălescu şi Ilie Verdeţ. Asta înseamnă că inclusiv în capetele noastre era ceaţă: mai mare dovadă de confuzie decât asta nu se poate găsi“. 

Propaganda

Verdeţ începe să facă parade de putere în sediul CC: îl strânge cu uşa pe premierul Constantin Dăscălescu să-şi dea demisia şi mimează pactul cu revoluţionarii. Dan Creţu, unul dintre cei care intraseră în CC, îi povesteşte lui Viorel Domenico în volumul „De cealaltă parte a baricadei“: „Ne era frică, evident. Că intrasem nechemaţi, intrasem în CC, luaţi de val şi duşi de vânt. Ca şi acasă la tine, îmi ziceam atunci, dacă intră cineva peste tine, nu te aperi, nu-i dai în cap? Aşa că Verdeţ ne-a luat într-un fel frica din sân. Era de-al lor, dar înţelegător cu noi, un om cumsecade ni se părea“. 

Citiţi şi: Constantin Dăscălescu şi-a început cariera politică în anul 1945, direct din fabrica în care lucra ca strungar în fier. Ultimul său act de inspiraţie politică a fost pe 22 decembrie 1989: s-a ascuns în WC de ceauşeşti. Aceasta este jumătatea sa de secol comunist.

În fine, toate lucrurile acestea durează puţin peste o oră. În jurul orei 14.00, Consiliul Democraţiei din CC al PCR iese în balcon să vorbească mulţimii. Câteva cuvinte revoluţionare – Verdeţ. Apoi, Alexa Visarion citeşte tabelul cu noii conducători ai României, care-l are, drept cap de listă, pe Verdeţ şi, printre rânduri, pe fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad. Numele mai mult asmut mulţimea. Încep huiduieli. Cade guvernul! 

Puterea 

Peste ani, într-un interviu cu Alex Mihai Stoenescu, amfitrionul Alexa Visarion va interpreta astfel momentul: „Ilie Verdeţ şi ceilalţi foşti demnitari nu «au trecut examenul». Verdeţ, iritat, m-a apostrofat: «Nu trebuie să ştie lumea ce se întâmplă înăuntru». Am tăcut o clipă, apoi i-am spus: «Nu puteţi participa, nu vă vor». «Ai greşit – a continuat Verdeţ – că ai vorbit de Iulian Vlad»“. Practic, de la finalizarea până la citirea nomenclatorului cu guvernanţi, trecuseră 20 de minute. După 20 de minute, puterea fragilă ar fi fost absorbită în gaura neagră a Revoluţiei. Din nou, vid de putere – este cel mai des întâlnită explicaţie: guvernul nu trecuse testul legitimităţii în faţa publicului. Cât de reprezentativ pentru România era publicul din faţa CC al PCR nu ştim. 

Ilie Verdeţ a continuat lupta de clasă şi după Revoluţie, înjurat de poezie şi de poeţi. FOTO Mediafax

Oricum, cu mai mult formalism, alţii spun că, după fuga lui Ceauşescu, puterea ar fi fost în mâna lui Victor Athanasie Stănculescu, care, în calitate de ministru al Apărării, le-a cerut soldaţilor să revină în cazărmi. Numai că puterea nu e chiar aşa, un obiect care să treacă de la unii la alţii ca într-un tiki-taka politic. Şi, mai ales, din ecuaţia aceasta lipseşte una dintre cele mai mari necunoscute: Ion Iliescu, polul presupus pozitiv al puterii din sediul Televiziunii Române. Acesta apare în jurul orei 15.00 pe ecranele tuturor românilor, vorbind despre sfârşitul dictaturii ceauşiste. 

Citiţi şi: A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

Cursa

În jurul orei 17.00, Iliescu ajunge la Ministerul Apărării. Alt pol de putere! La MApN, Iliescu, Petre Roman, Voican Voiculescu şi Stănculescu discută despre cum are să se numească noul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Şi acest for – organism al puterii provizorii. Victor Athanasie Stănculescu va avea, peste mulţi ani, următoarea explicaţie: „Puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat, Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională“. Se pare că Stănculescu acceptă prima variantă. Odată cu anunţul formării CFSN, CDC-ul lui Verdeţ se stingea. Revoluţia trecuse peste liderul CC, Ilie Verdeţ. Fostul demnitar comunist nu-şi alesese bine echipa, fusese învins în această cursă de viteză de obstacole. Va convinge mai târziu că e un maratonist, deşi 22 decembrie îi trimite adversarul în pole position. 

Eşecul

„A fost un eşec penibil. Nimeni nu avea nevoie de ei“, explică politologul Vladimir Tismăneanu, în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“. „Echipa Verdeţ îl debarcase pe Dăscălescu; echipa Iliescu pe Ceauşescu. Era diferenţă de calibru!“, subliniază Viorel Domenico în volumul „De cealaltă parte a baricadei“. Oricare ar fi explicaţia, Verdeţ se vede nevoit să-şi pregătească retragerea. N-apăruse la TVR, nu exista. Revoluţia lui nu fusese televizată. Revoluţia lui nu exista. Sfârşit. 

Cum s-a legalizat Verdeţ în politică

La câteva luni după Revoluţia din ’89, Verdeţ încearcă să-şi resusciteze public idealurile politice. La 16 noiembrie 1990, organizează Conferinţa Naţională de constituire a Partidului Socialist Român (PSR), format majoritar din foşti activişti politici, foste cadre de partid şi de stat şi condus, fireşte, de Verdeţ. Programul noului partid e curios: „de a continua glorioasele tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din ţara noastră“. Totuşi, la prima întrunire din 16 noiembrie se vorbeşte, în principal, despre unificarea PSR cu Partidul Democrat al Muncii sub denumirea de Partidul Socialist al Muncii. Primul congres al PSM are loc la 10 august 1991, când discursul capătă nuanţe nostalgice: PSM se prezintă drept un mare partid, continuator al PCR. 

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură. 

Maurer nu mai vrea

„Nimeni nu avea nevoie de ei. Au construit Partidul Socialist al Muncii, o organizaţie de formulă paleo-comunistă. Nu învăţaseră nimic. Între susţinători, Ghizela Vass, Mihail Florescu şi Adrian Păunescu“, explică ironic politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“. Pe lângă aceştia, este rugat să se alăture şi Ion Gheorghe Maurer, dar demnitarul comunist refuză. Era prea bătrân pentru noi lupte.

Din postura de lider de partid, Verdeţ acordă interviuri în care deplânge situaţia din anii ’90,  eşecul democraţiei sau evenimentele din decembrie ’89: executarea cuplului Ceauşescu şi arestarea plus judecarea membrilor ultimului CPEx, cei care susţinuseră măsurile represive ale dictatorului din a doua jumătate a lunii decembrie 1989. „Astăzi, poate ar fi tardiv. Oamenii pot să-şi spună mai liniştiţi părerea, dar, tocmai de aceea, acum pare mai evident ca oricând că această arestare în bloc, cu capete de acuzare fabricate în pripă, a fost o mare greşeală. Şi în orice caz, s-a început construcţia unei democraţii prin cea mai grosolană încălcare a democraţiei“, spunea Verdeţ într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu în iunie 1991 pentru revista „Totuşi iubirea“.

Adrian Păunescu, prezidenţiabilul lui Verdeţ

În interviul cu Păunescu, Verdeţ expunea problemele existenţiale ale unui comunist la începutul tranziţiei: printre altele, cea mai apăsătoare e încercarea noii puteri de a-l scoate din casa pe care o avea de la stat în favoarea fostului jucător de tenis Ilie Năstase. Verdeţ profită însă de refuzul lui Năstase, rămâne în casă şi-şi continuă aventura politică târzie. 

Verdeţ n-a fost la înălţimea oponenţilor ideologici: Vadim şi Funar. FOTO Mediafax

La alegerile parlamentare din septembrie 1992, PSM obţine 18 mandate de parlamentari, 13 fiind la camera Deputaţilor, iar cinci – la Senat. Printre parlamentari, poetul Adrian Păunescu. Patru ani mai târziu, PSM nu mai reuşeşte să treacă pragul parlamentar de 3% şi nu mai intră în Legislativ. La prezidenţiale, candidatul Adrian Păunescu nu obţine nici măcar 1% din voturi. Partidul lui Verdeţ intră deja în moarte clinică, iar Păunescu părăseşte PSM-ul. În 2000, poetul din Bârca e ales pe listele partidului lui Ion Iliescu. 

„Somn uşor, domnule Verdeţ!“

Ultima zvâcnire a lui Verdeţ are loc la 6 iunie 1998, la lucrările celui de-al III-lea Congres al PSM, când liderul partidului le cere celorlalte formaţiuni de stânga să i se alăture pentru realizarea unei „alianţe largi a tuturor forţelor naţionale şi patriotice de centru-stânga, socialiste, social-democrate care să aibă ca obiectiv: (1) apărarea avuţiei naţionale, stoparea jafului, a procesului de risipire şi înstrăinare a bogăţiilor ţării, elaborarea unei politici de dezvoltare durabilă care să asigure progresul şi prosperitatea naţională; (2) apărarea interesului naţional în politica internă şi externă a României;  (3) apărarea şi dezvoltarea democraţiei, a unui stat social de drept al dreptăţii sociale; (4) lupta necruţătoare şi extrem de fermă împotriva corupţiei“. La o citire atentă, principiile enunţate par desprinse din programele partidelor de centru-stânga din 2016, chiar dacă pe atunci nu exista şi o Direcţie Naţională Anticorupţie. 

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

În iunie 2000, Verdeţ se retrage de la şefia PSM pe fondul problemelor medicale şi al bătrâneţii. Fostul demnitar comunist moare nouă luni mai târziu, la 20 martie 2001, în urma unui atac de cord. E înmormântat la cimitirul Ghencea Civil la 22 martie. Dintre foştii demnitari comunişti prezenţi la înmormântare, cele mai cunoscute nume sunt Ion Coman, fost ministru al Apărării, şi Ana Mureşan, fost ministru al Comerţului Interior. Numeroase coroane au fost trimise de ambasadele Chinei, Vietnamului şi Cubei. De departe, potrivit presei vremii, cea mai frumoasă coroană de flori a fost cea trimisă de poetul Adrian Păunescu, pe acesta scriind „Somn uşor, domnule Ilie Verdeţ“. Partidul lui Verdeţ nu-i supravieţuieşte prea mult liderului său, aşa cum s-ar fi aşteptat politologii americani Joseph Lapalombara si Myron Weiner. În iulie 2003, PSM se dizolvă definitiv în PSD-ul lui Iliescu.

Călătoria minerului spre Bucureşti, via Moscova

Ilie Verdeţ se naşte la 10 mai 1925, la Comăneşti, judeţul Bacău. „M-am născut şi am crescut într-o familie de mineri şi printre mineri. Tatăl meu a lucrat în minele de cărbune din Banat, din Valea Jiului şi Comăneşti“, declara acesta într-un interviu acordat în 1991 pentru revista „Totuşi iubirea“. Tânărul Verdeţ urmează doar patru clase din şcoala primară. În 1937, la doar 12 ani, merge să lucreze ca băiat de mină. Intrarea în câmpul muncii era forţată la acea vreme de îmbolnăvirea tatălui său. Patru ani munceşte Verdeţ ca zilier la minele din Ilva Mică, Cojocna, şi pe şantierul Bumbeşti-Livezeni, arată Florica Dobre în volumul „Membrii CC ai PCR“. 

Poveştile cu şi despre curajul minerilor îl vor ambiţiona

pe tânărul Verdeţ. Omul politic de mai târziu se va revendica ideologic şi de la greva minerilor din Lupeni, din august 1929. Memoria acestui moment e decisivă în formarea conştiinţei sale de proletar venit din rândul minerilor: va spune mereu că uciderea a aproape 70 de mineri, dintre care 28 - împuşcaţi pe loc în urma ordinelor date de guvernul ţărănist de la acea vreme a fost umilirea maximă din partea regimului „burghezo-moşieresc“. 

Băiat de mină, vagonetar, miner

Din 1941, Verdeţ e angajat la mina de cărbuni Secu, de lângă Reşiţa, unde lucrează timp de şase ani. Succesiv este băiat de mină, vagonetar, ajutor de miner, miner, şef de brigadă, maistru. Nu arde etapele, ci avansează uşor, un impuls în cariera sa fiind şi faptul că, începând 1945, era membru al Partidului Comunist Român şi lider al sindicatului minerilor din unitate. „Am participat la activitatea de sindicat încă de la organizare, am ocupat apoi funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte la Comitetul Sindical. Am fost membru în conducerea Uniunii Miniere, ca vicepreşedinte“, povestea Verdeţ în interviul lui Adrian Păunescu pentru „Totuşi iubirea“.

Ilie Verdeţ în perioada lui de glorie. FOTO comunismulinromania.wordpress.com

Trei ani în URSS

În iulie 1948,  la şase luni de la proclamarea Republicii Populare Române, Verdeţ, secretar al Comitetului de partid din Secu, e numit director al minei din aceeaşi localitate, funcţie pe care o îndeplineşte până în martie 1949. Îl recomandă, în primul rând, originea sănătoasă. 

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism. 

În primăvara lui ’49, Verdeţ pleacă din fruntea unităţii miniere şi abandonează definitiv o frumoasă carieră de miner. Începe însă o carieră într-un mediu la fel de pietros: e numit membru al Comitetului de partid din sectorul Anina şi al Comitetului de partid al plăşii Reşiţa (n.r. – unitate administrativă intermediară între judeţ şi oraş şi comună desfiinţată din 1950). Din august 1950, e membru al Comitetului raional de partid Caransebeş. În perioada tulbure a începutului anilor ’50, când liderii comunişti erau absorbiţi de urzelile tronului în mai multe partide din Europa de Est, Verdeţ este trimis, pentru trei ani, între 1951 şi 1954, la Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC al PCUS. 

Cum s-a făcut frate cu Lupu

Şcoala sovietică e o garanţie că Verdeţ învaţă ABC-ul comunismului din punctul zero al extinderii ideologiei. În plus, pentru CV-ul nomenclaturistului, şcoala din Rusia e cea mai bună dovadă că acesta corespunde profesional pentru o funcţie în aparatul central. „Întors în ţară, avea de-acum toate datele să urce rapid, chiar să-i ia locul lui Petre Lupu (n.r.-născut Lupu Pressman) atunci când partidul va decide că vechiul ilegalist, evreu de origine, nu mai corespundea din punctul de vedere al «justei reprezentări» a compoziţiei naţionale“, arată politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“. 

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Aşadar, în august 1954,Verdeţ este adus ca prim-adjunct al Şefului Secţiei Organizatorice a CC, Petre Lupu. E pentru prima dată când fostul miner cunoaşte politica mare. Minerul ajunge la Bucureşti, iar acesta e un imens pas înainte. „Mentorul său a fost Petre Lupu, mâna dreaptă a lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică a CC al PMR [...] Era «tovarăşul de încredere», se ştia că va duce la îndeplinire orice sarcină de partid. Membrii acestui grup nu aveau îndoieli, erau stalinişti ca mentalitate, leninişti ca formulă ideologică. Se credeau patrioţi, dar nu puneau sub semnul întrebării dreptul unui partid născut prin decret moscovit de a conduce treburile României“, arată Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“. 

Cum i-a băgat în arest pe studenţii de pe Bega

30 octombrie 1956, Timişoara. Aproape 3.000 de studenţi se întâlnesc în cantina Politehnicii din Timişoara şi pun la cale una dintre cele mai curajoase acţiuni colective din Banatul antedecembrist. Studenţii stimulaţi de veştile despre Revoluţia din Ungaria şi cu gândul la reformele enunţate la Budapesta cer: lichidarea definitivă a cultului personalităţii, desfiinţarea sistemului de norme din economie, reducerea cotelor şi impozitelor din agricultură, mărirea salariilor tuturor categoriilor de salariaţi, relaţii bazate pe principiul egalităţii cu toate statele, retragerea imediată a trupelor sovietice, deschiderea spre reforme, arată Raportul Tismăneanu. Se aud şi lozinci precum: „Afară cu ruşii din ţară!“ şi „Vrem libertate“. Studenţii anunţă că în trei zile va începe greva generală dacă autorităţile nu iau act de  doleanţele lor.

Ilie Verdeţ şi Emil Bodnăraş întâmpină delegaţia chineză a Partidului Comunist înainte de Congresul al XI-lea al PCR. FOTO comunismulinromania.ro

2.000 de studenţi arestaţi la Timişoara

Pentru că protestul studenţilor e pe cale să capete amploare, partidul îi trimite la negocieri pe Ilie Verdeţ şi pe şeful său, Petre Lupu. Comuniştii le promit studenţilor că cererile lor vor fi auzite la centru. Acum, gata, să meargă acasă, totul va fi bine. La ieşirea din cantina Politehnicii, pe studenţi îi aşteaptă trupe militare şi de Securitate. „Circa 900 dintre cei 2.000 de studenţi arestaţi la Timişoaraau fost supuşi anchetelor Securităţii. Organele represive au trecut la o triere a studenţilor pentru depistarea celor care se evidenţiaseră în timpul discuţiilor,  restul fiind eliberaţi după câteva zile. Liderii protestului au fost duşi direct la sediul Securităţii din Timişoara şi supuşi anchetelor“, arată Raportul „Tismăneanu“.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

Organizarea comunistă învinsese naivitatea studenţilor. Verdeţ şi Lupu tocmai calmaseră o revoltă care, în Ungaria, atinsese culmi tragice. Verdeţ mai are însă câteva sarcini: rămâne în oraşul de pe Bega pentru a calma situaţia produsă de arestări şi anchete. Se ocupă de desfiinţarea asociaţiilor de studenţi şi de asigurarea liniştii. Înţelege că acesta e un test important în cariera sa şi convinge că este o coadă de topor de încredere, că-şi merită poziţia de prim-adjunct al şefului Secţiei Organizatorice a CC al PMR şi chiar mai mult.  

Circa 900 dintre cei 2.000 de studenţi arestaţi la Timişoaraau fost supuşi anchetelor Securităţii, arată Raportul Tismăneanu

Un an mai târziu, Verdeţ este trimis în teritoriu pentru a fi şef al Comitetului regional Hunedoara, însă, după 15 luni de provincie, în decembrie 1958, e numit adjunct al Şefului Direcţiei Organizatorice a CC al PMR. Demnitarul e ţinut în aparatul de partid până la alegerea lui Ceauşescu în fruntea partidului. La 21 august 1965, hăţişurile birocraţiei de stat încep să fie mai permisive şi cu Verdeţ: bărbatul e numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Rămâne în funcţia aceasta vreme de doi ani. 

Umbra lui Maurer la Guvern

În a treia zi a anului 1967, Ilie Verdeţ este numit prim-vicepreşedinte al Guvernului condus de Ion Gheorghe Maurer, un prim-vicepreşedinte cu puteri sporite, fiindu-i permis să acţioneze oricând ca un adevărat şef al Guvernului. Contrasemnează numeroase acte normative în numele mult mai carismaticului Maurer, iar acest lucru le convine de minune celor de la centru, care puteau trece de criticile fostului avocat şi amic al lui 

Gheorghiu-Dej. În timp ce imaginea instituţiei era reprezentată de primul, partea tehnică era responsabilitatea lui Verdeţ.

Aşadar, din 1967, Verdeţ devine un factotum în plan administrativ. Puterea celui din urmă e dată de Nicolae Ceauşescu, susţinătorul făţiş al pupilului său. Preferinţele lui Ceauşescu în politică îl irită însă pe Maurer: „I-am atras atenţia lui Verdeţ că ne înţelesesem să fiu informat despre tot ce se hotărăşte acolo, că nu pot fi preşedintele unui consiliu de miniştri a cărui activitate n-o cunosc. Abia atunci, Verdeţ mi-a spus că n-a avut încotro, că primise ordin de la Ceauşescu [...] ca mie să nu-mi spună nimic“, povestea Maurer în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Mărturii despre stalinizarea României“.  

Ilie Verdeţ a fost mâna dreaptă a lui Ceauşescu. FOTO comunismulinromania.ro

Deşi ştia că e sabotat de Ceauşescu prin implicarea excesivă a lui Verdeţ în actul guvernamental, Maurer nu era supărat pe adjunctul său din Guvern. Pe el se pare că-l înţelegea. Ceilalţi? „Nişte tembeli.“ Inginerul Lucian Dincă, care a organizat timp de peste 20 de ani partidele de vânătoare pentru demnitari, povesteşte în volumul „Vânători cu Ceauşescu şi nomenclatura“: „Cu ocazia unei discuţii în doi l-am întrebat pe preşedinte (n.r. – Maurer) de ce nu-şi alege oamenii cu care lucrează, întrucât, la vremea respectivă, cu excepţia lui Verdeţ, care era prim-vicepreşedinte, ceilalţi erau «tembeli». Ştiţi care a fost răspunsul? «Da, tu ce crezi, că eu îi aleg? Întâi trebuie să fie din clasa muncitoare, cu dosar sănătos, apoi alţii îi bagă pe gâtul meu“.

Catastrofa de la Certej-Săcărâmb

Funcţia lui Verdeţ nu însemna doar putere, ci şi responsabilitate. Poate ca o ironie, la 30 octombrie 1971, demnitarul PCR face din nou cunoştinţă cu problemele minelor şi ale minerilor, în urma dezastrului de la Exploatarea Minieră din Certej-Săcărâmb (judeţul Hunedoara). Potrivit unei ştiri Agerpres din acea zi, „în zorii zilei de 30 octombrie s-a petrecut o gravă catastrofă. Ruperea decantorului de steril a provocat deplasarea unei cantităţi mari de mâl, care a acoperit şi a distrus un număr de clădiri administrative şi locuinţe“. Mai precis, digul iazului cu reziduuri de exploatare minieră s-a rupt, declanşând cea mai mare catastrofă ecologică din România acelui deceniu. De sub dărâmături sunt scoase 133 de persoane: 45 decedate, iar 88 rănite. Bilanţul final avea să ridice numărul morţilor la 89, iar pe al celor dispăruţi – la 3.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

La nivelul Consiliului de Miniştri e constituită o comisie de anchetă al cărei scop imediat era stabilirea cauzei catastrofei şi aplicarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea urmărilor sale. De la centru, se deplasează la locul tragediei  Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei. De la nivel local: Ioachim Moga,  prim-secretar al Comitetului judeţean Hunedoara al PCR. Mai întâi, comuniştii se preocupă de evacuarea populaţiei sinistrate şi se asigură că victimele pot beneficia de asistenţă medicală, cazare şi alimente.

Rapoartele finale nu prezintă însă cauzele care au dus la ruperea digului şi nici vinovaţii. Cazul e muşamalizat, ceea ce duce la speculaţii potrivit cărora greşelile au pornit de la persoane sus-poziţionate în cercul puterii de la Bucureşti. Scriitorul Titus Popovici descrie în romanul memorialistic „Disciplina dezordinii“ realismul lui Ilie Verdeţ: „Ilie Verdeţ nu m-a lăsat să-i înşir anomaliile şi aberaţiile, vizibile de pe acum cu ochiul liber. «A, asta-i nimic! Stai să-ţi spun eu!». Şi mi-a făcut un tablou cuprinzător – era prim-ministru! – al dezastrelor spre care ne îndreptam inevitabil“, îi spunea Verdeţ lui Popovici în timpul unei „nopţi de sinceritate asupra ţuicii“ petrecute cu scriitorul în 1972 la casa lui Popovici de la Gura Zlata.

August ’77, Lupeni: „Repede că ne omoară“

2 august 1977, Lupeni, judeţul Hunedoara. Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Guvernului şi Gheorghe 

Pană, preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al Muncii, sunt trimişi de urgenţă în Valea Jiului pentru a calma miile de mineri care se adunaseră în curtea minei Lupeni şi care refuzau să mai coboare în subteran. Motivul principal al revoltei minerilor fusese adoptarea, în urmă cu o lună, a Legii numărului 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, prin care fuseseră anulate multe dintre drepturile vechi ale minerilor. Legea afecta mai ales minerii pensionaţi cu invaliditate de gradul III (cu accidente uşoare), care încasaseră până atunci şi salarii, şi pensii. În Valea Jiului, circa opt mii de persoane beneficiau de pensii pe caz de boală, potrivit raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nemulţumiri erau şi faţă de vârsta de pensionare, ridicată de la 50 la 53 de ani. Printre doleanţele minerilor, prezentate de liderul Constantin Dobre, mai erau: program redus de lucru de şase ore pe zi, plan de producţie realist, sistarea abuzurilor, ieftinirea alimentelor, locuri de muncă pentru femei, asistenţă medicală sporită în Valea Jiului.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte". Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa. 

Când pot mânca minerii carne şi slănină

Tratativele de dialog cu minerii din Lupeni, la care  s-au raliat ortaci din Aninoasa, Bărbăteni, Paroşeni, Uricani şi Vulcan eşuează. Minerii nu au încredere în cei doi nomenclaturişi. Ilie Verdeţ, fost miner, e luat ostatic. Verdeţ le era antipatic pentru că, la o şedinţă anterioară, ţinută tot în Lupeni, atunci când un miner a cerut să li se dea carne şi slănină, deoarece nu pot munci în mină cu cartofi şi varză, acesta i-ar fi răspuns: „Mai întâi cărbune şi după aceea carne şi slănină“. Minerii n-au uitat.

Verdeţ (centru) le zâmbeşte delgaţilor ARLUS. FOTo Fototeca online a comunismului românesc

Pentru a scăpa, Verdeţ e pus să-i telefoneze lui Ceauşescu şi să-i ceară să vină personal în vale. Dictatorul cedează. Ceauşescu se pune la drum să rezolve situaţia. La 3 august ajunge în Valea Jiului, după ce zona din apropierea polului protestatar fusese masată cu trupe şi ofiţeri de Securitate din şapte judeţe. Se va descurca Ceauşescu şi fără ei. 

Ciungul care a înflăcărat minerii

Un moment tensionat al discuţiilor de la Lupeni e redat de Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. „Din mulţime s-a desprins un miner ciung, al cărui handicap se datora unui accident de muncă în subteran. Când a început să lovească cu ciotul mâinii treptele scării a început să ţâşnească sânge. «Asta e răsplata pe care mi-o dai tu, pensia asta de mizerie din care mor de foame?», l-a interpelat omul pe Ceauşescu. Scena a învolburat şi mai rău mulţimea“, arată Betea.  

Citiţi şi: I-a adus pe partizanii anticomunişti din munţi în faţa plutonului de execuţie. A finanţat cu peste 1 milion de dolari acte de terorism, coordonate de celebrul Carlos Şacalul. A plănuit atentate cu bombă împotriva românilor din exil şi a pus la cale explozia sediului Radio Europa Liberă din München!

Cel care i-a citit lui Ceauşescu revendicările minerilor a fost Constantin Dobre. Liderul greviştilor a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, cum era zorit de Ilie Verdeţ să vorbească mai repede. „În timp ce îmi scoteam lista cu revendicări din buzunarul din dosul hainei mele de miner, am simţit cum eram împins uşor de la spate spre microfoane de către Ilie Verdeţ. În acelaşi timp Verdeţ mi-a zis discret, citez: «Repede, repede că ne omoară». Mi-am întors uşor capul şi i-am replicat ironic lui Verdeţ, citez: «Nu zău! Nici măcar nu sângeraţi»“. După patru ore, secretarul general pleacă de la discuţii, cu promisiunea că le va respecta doleanţele minerilor.

Urmările grevei minerilor: verificări, sacţiuni, condamnări

Ortacii se calmaseră, însă Securitatea d-abia se încălzea. Sunt verificate peste 20.000 de persoane de la Centrala Minieră Valea Jiului (CMVJ), 287 sunt sancţionate disciplinar, iar sute de oameni participanţi la greve primesc avertismente şi atenţionări de la Securitate şi Miliţie. Judecătoria Petroşani condamnă 14 persoane pentru infracţiuni de drept comun, ultraj contra bunelor moravuri şi instigare publică, potrivit datelor prezentate de Raluca Nicoleta Spiridon în studiul „Greva minerilor din Valea Jiului“, publicat în „Caietele CNSAS“. La Bucureşti, Ceauşescu se întoarce cu agenda făcută de mineri. După discuţii în CPEx, for din care face parte şi Verdeţ, sunt create locuri de muncă pentru oamenii din vale, sunt înfiinţate fabrici de confecţii, sunt construite şcoli, spitale şi noi şosele. Testul Valea Jiului se va încheia bine pentru regim şi pentru Verdeţ.

20.000 de mineri au fost verificaţi de la Centrala Minieră Valea Jiului după greva din august 1977

La 7 martie 1978, lui Verdeţ i se dă responsabilitatea conducerii Comitetului de Stat al Planificării. Era în continuare prim-vicepreşedinte a Guvernului, dar cumulul funcţiilor nu e o problemă. Peste un an, Verdeţ atinge apogeul profesional: demnitarul e numit la 29 martie 1979 în funcţia de prim-ministru. Postul nu aduce doar o putere mai mare, ci şi responsabilităţi mai mari. 

Conjuraţia politrucilor

Istoricul Constantin Corneanu explică faptul că Verdeţ era văzut ca un posibil disident în rândul puterii încă din anii ’80, când era prim-ministru. Se pare că Virgil Măgureanu, pe atunci profesor la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu“, viitor şef al SRI, încearcă să-l atragă într-un grup contestatar. „În «conjuraţia» pe care Virgil Măgureanu încerca să o construiască a fost invitat şi Ilie Verdeţ, prim-ministru în exerciţiu în 1980, căruia universitarul de la Academia «Ştefan Gheorghiu» îi va aduce cadou o carte cu un nume simbolic: «Puterea politică». Conversaţia în jurul apariţiei cărţii îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze premierului Ilie Verdeţ că, totuşi, România socialistă «ar trebui să-şi împrospăteze metodele de conducere, atâta vreme cât până şi China se pornise la drum» şi realiza o serie de reforme extrem de interesante“, explică istoricul Constantin Corneanu, în volumul „Decembrie 1989. Victorie însângerată“. Încercarea lui Măgureanu nu dă roade. Verdeţ nu e prins de Securitate în interceptările făcute asupra celorlalţi nomenclaturişti care puneau la cale schimbarea politică a liderului absolut.

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

S-a opus cartelelor de alimente

Verdeţ e însă unul dintre premierii comunişti ghinionişti. În timpul mandatului său, Ceauşescu începe să strângă cureaua şi să impună regimul alimentar de tristă amintire. Mai întâi, în iulie 1980, dispune reducerea cantităţii de zahăr din produsele destinate consumului, măsură pusă în practică de Guvern. Ulterior, la sfârşitul anului, Marea Adunare Naţională votează în sesiunea din decembrie 1980 o lege care obliga judeţele să producă şi să gospodărească hrana pentru cetăţenii din teritoriu fără a avea voie să ia produse din alte zone. Punctul culminant e introducerea cartelelor la zahăr şi ulei, pentru ca mai apoi să fie cartelată pâinea. „Se spune că decizia ar fi provocat tensiuni în conducere deoarece prim-ministrul Ilie Verdeţ ar fi obiectat. Pentru fronda adusă a plătit cu funcţia, fiind schimbat cu mai docilul Constantin Dăscălescu. În opinia secretarului general, raţionalizarea pâinii era o măsură benefică deoarece elimina risipa. Românii cumpărau, zicea el, saci de pâine pentru alimentaţia animalelor la curte, produsele de panificaţie subvenţionate fiind mult mai ieftine decât nutreţurile“, arată Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“.

Cine duce ţara la nenorocire

La 22 mai 1982, eliberat din funcţia de prim-ministru, Verdeţ e numit vicepreşedinte al Consiliului de Stat, poziţie în care stă până în octombrie, când e lăsat doar în funcţia de secretar al CC al PCR. Responsabilitatea sa: să supravegheze respectarea disciplinei de partid a membrilor CC. 

La începutul anilor ’80, pe când era simplu membru al Secretariatului CC al PCR (8 octombrie 1982 – 14 noiembrie 1985), Verdeţ se ocupă de chemarea la ordine a nomenclaturiştilor care vorbeau prea mult. E secondat de tovarăşul Emil Bobu. Aşa se întâmplă şi în cazul fostului ministru al Comerţului Exterior, Alexandru Bârlădeanu, apostrofat pentru că, în discuţiile purtate cu Gheorghe Apostol, alt nomenclaturist nemulţumit de conducerea PCR, îl critica pe Ceauşescu. „Le-am răspuns cam aşa: «Nu vă dau nici un fel de explicaţii. Eu vă rog numai să-i transmiteţi lui Ceauşescu, din partea mea, că duce ţara la nenorocire prin politica lui economică şi cea de cadre. [...] Cât despre atmosferă, au fost destul de politicoşi. Eram mai în vârstă ca ei, mai vechi în partid“, mărturisea Bârlădeanu în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Alexandru Bârlădeanu, despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“.  

„Şira spinării mai dreaptă“

În 1984, înainte de Congresul al XIII-lea al PCR, Verdeţ îl cheamă la ordine, la partid, şi pe Titus Popovici, pentru a verifica dacă artistul mai corespundea liniei ideologice. Întâlnirea dintre cei doi se încheie cu bine pentru artist. După 1990, scriitorul îi face lui Verdeţ un portret măgulitor. „Îl preţuiam întrucâtva, prin comparaţie. În lumea de lingăi şi roboţi care alcătuiau «conducerea de partid şi de stat» părea să fie un om realist, mai necorupt şi cu şira spinării mai dreaptă“, scrie Titus Popovici în romanul „Disciplina dezordinii“.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului. Un apostol liber al crimei instituţionalizate.

În octombrie 1985, Verdeţ e numit ministru al Minelor pentru următoarele şapte luni. În iunie 1986 e eliberat din funcţie şi pus preşedinte al Comisiei de Revizie a PCR. Exilat într-o asemenea poziţie, contestatarii tăcuţi ai lui Ceauşescu încearcă să-l atragă încă o dată. Măgureanu va încerca să se apropie de Verdeţ şi în 1987. La acea vreme, complotistul voia ca Verdeţ să joace rolul de curea de transmisie între el şi Ion Coman, şeful Secţiei pentru Probleme Militare şi Justiţie a CC al PCR. Motivul cooptării lui Coman prin intermediul lui Verdeţ era organizarea unei aşa-zise rezistenţe armate împotriva regimului, fapt demn de glume de la Radio Erevan. Verdeţ nu-l va ajuta pe Măgureanu. Prefera să-şi menţină postul călduţ la Comisia de Revizie şi confortul de acasă. 

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]