În 2004, Hildegard Puwak era neamţul rău (nemţoaică de fapt, dar genul e doar un detaliu simbolic). Nu vorbea nimeni de Carol I, de Ferdinand şi de rolul dinastiei germane în dezvoltarea României. În schimb toată lumea vorbea de sifonarea unor fonduri europene în valoare de – atenţie, vă rog – 32.160 de EURO, de către fiul doamnei Puwak, şi de 150.000 de EURO, de către soţul doamnei Puwak. Amândoi au fost condamnaţi în dosarele deschise de DNA. ”Afacerea Puwak” a fost exploatată în campanie electorală la maxim de Traian Băsescu. Ce s-ar fi întâmplat în 2004 dacă am fi aflat că doi dintre cei mai importanţi lideri ai PSD au prejudiciat statul cu 300.000.000 de EURO (trei sute de milioane, pentru cine nu ajunge la capătul zerourilor)?

Dacă furi, e neapărat nevoie să furi mult.

Afacerea de retrogedarea a peste 90.000 de hectare de pădure în mod ilegal şi în care sunt amestecaţi Ilie Sârbu şi Viorel Hrebenciuc prefer să o văd ca pe o veste bună. Nici nu credeam că mai avem aşa multă pădure în România.

Pe de altă parte, conform interceptărilor şi dosarelor deschise, retrocedările nu erau iniţiate de prea multă vreme, aşa că rămânem cu încă o întrebare care dă fiori: cu ce s-au ocupat oamenii aceştia în ultimii 25 de ani? De fapt, câte afaceri ca cea cu pădurile s-au făcut fără ca măcar să bănuim? Bine că a scăzut simţitor numărul celor care ştiu să numere dincolo de cifra 10 că altfel umblam năuci pe străzi, întrebându-ne de ce ne-am născut aici şi de ce ne-au primit în UE şi NATO. Oricum, bravo domnilor Sârbu şi Hrebenciuc, nu s-au încurcat cu termopane aşa cum au făcut colegii lor, Adrian Năstase şi Miron Mitrea.

Creşterea demografică pozitivă mai e posibilă doar în segmentul 60+. Dacă eşti asistat social, pensionar sau funcţionar la stat, ţi-ai găsit omul. Victor Ponta duce o campanie furibundă de convingere a dezmoşteniţilor sorţii că diabolicul Traian Băsescu e spânul care, din plăcere proprie şi ajutat de minionii săi, Boc, Udrea, Blaga şi alţii, a tăiat salariile şi alocaţiile.Dacă nu lucrezi la stat sau nu primeşti niciun ajutor social, nu prea ai ce să vorbeşti cu Victor Ponta, care uită că sacul e aproape gol şi nici măcar nu-i aparţine.

În timp ce împarte cu două mâini, ignoră că recesiunea tehnică e tot recesiune, iar creşterile negative produc bunăstare doar în vise.

Aştept cu interes strategia de creştere demografică şi apelul disperat la vârsta a treia de a contribui la rebalansarea natalităţii în România.

Şase case bat 300 de milioane de euro. Nu am văzut pe cineva care să se chinuie mai tare să se explice pe sine şi situaţia în care se găseşte ca primarul Sibiului. Klaus Iohannis nu face campanie, se chinuie să scape de tinichele pe care i le agaţă PSD-ul mai tare decât încearcă să ne spună de ce vrea el să fie Preşedinte. Nici nu ştim dacă tinichelele sunt adevărate sau nu, ori sunt doar petarde ale echipei de comunicare a lui Victor Ponta, care la rândul ei nu înţelege că fiecare explozie pe care i-o pregătesc lui Klaus Iohannis îl ajută pe acesta să mai câştige nişte puncte şi puţină simpatie. Din păcate pentru el, Klaus Iohannis nu a reuşit să facă surfing pe valurile nuclearei lui Turcescu şi Băsescu. E posibil că la sfârşitul războiului atomic de la noi singurul supravieţuitor funcţional va fi prompterul de la Sibiu.

Klaus Iohannis e un adevărat candidat atipic, ne dă senzaţii contradictorii. Cu cât e mai simpatic, cu atât e mai absent.

Echipa lui Victor Ponta are explicaţii la orice, pot ascunde oricâte hectare şi milioane din calea triumfală a candidatului, pe când, peste drum, Klaus Iohannis şi ai săi se moşcăie să explice jenaţi de unde au apărut şase amărâte de case.

N-au mamă, n-au tată, dar au copii. Politica e crudă şi neîndurătoare e prima lecţie pe care şi-o predau unul altuia. Nu iei prizonieri şi, când poţi, îi calci pe cap – după cum zice maestrul Hrebenciuc – dacă vrei să ai succes în arenă. Suflete nemiloase când vine vorba de adversari şi patrimoniul statului, ai noştri drepţi ca brazii pe care îi culcă la pământ, devin foarte sensibili când vine vorba de odrasle. Fostul ministru Mihai Tănăsescu a reuşit să îşi bage fiul în afaceri acum câţiva ani, cu ocazia afacerii Microsoft. Cadou de absolvire, menţiunea într-un dosar la DNA. Stăpânul tuturor firelor trase vreodată, Viorel Hrebenciuc, îşi iubeşte şi el fiul nespus. Tânărul Andrei, proaspăt căsătorit, profesor la ASE, discret şi cu bun-simţ, a primit şi el un cadou de casă nouă: 12.000 de hectare şi o menţiune în dosar ca interpus în sforăriile tatălui. Din toate acestea se vede că tot Traian Băsescu iese mai bine, măcar el şi-a trimis fata la Bruxelles, cu indemnizaţie clară pe cartea de muncă şi departe de tentaţiile autohtone. Uneori, păcatele tatălui se răsfrâng şi asupra fiilor.

Spune NU fracturării hidraulice, spune DA fracturii logice. Am aflat de la Elena Udrea că SIE a fost condus timp de 10 ani de oameni politici incompetenţi şi de aici şi atragerea serviciului în jocurile politice interne. Dezvăluirea se opreşte însă aici. Nu se mai menţionează faptul că toţi cei acuzaţi au fost numiţi de către însuşi Traian Băsescu. Criteriile de numire au fost mai mult sau mai puţin transparente, de la „ţi-a vrut inimioara soţiorul şef de servicii” în cazul lui Claudiu Săftoiu, până la Teodor Meleşcanu extras direct de la dreapta lui Călin Popescu Tăriceanu. Doamna Udrea nu are nicio grijă în legătură cu modul în care au fost numiţi, dar îi numeşte incompetenţi pe toţi. Cazul cel mai flagrant rămâne cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu, care de „incompetent” ce a fost a devenit şi prim-ministru desemnat de acelaşi Traian Băsescu. Nu sunt nici mai mult de vreo trei luni de zile de când Elena Udrea îi amintea aceluiaşi fost şef SIE cum l-a făcut Traian Băsescu om numindu-l în tot felul de funcţii.

Aşa că, în cazul lui Traian Băsescu, am înţeles că succesele sunt mereu ale şefului, în timp ce insuccesele aparţin întotdeauna doar subalternilor.

Avem noi un băiat de-al nostru, băiat de încredere. Posibilitatea ca Victor Ponta să fi fost ofiţer acoperit ne lasă cu trei descoperiri majore. Prima e că Victor Ponta e mai alunecos ca o anghilă. Nu s-a lipit de el nici scandalul plagiatului şi, la ce dovezi a adus Traian Băsescu, pare-se că nici de data asta nu îl va dovedi pe premier deşi trage în el din toate poziţiile. Victor Ponta pare de neoprit. Problema acoperirii sale e o chestiune cât se poate de legală pe care ar trebui să o rezolve Justiţia şi nu emisiunile de varieté cu Robert Turcescu.

Al doilea aspect este unul de principiu. Nu că ne-am împiedica noi în principii, dar nu putem să nu observăm că un ofiţer acoperit, care a lucrat pentru un serviciu secret, nu ar trebui să facă politică, darămite să candideze la Preşedinţie. Legea nu interzice acest lucru, spun specialiştii, şi totuşi recursul la normalitate şi bun-simţ îţi spun că cel mai sănătos lucru e să nu amesteci serviciile secrete în alegerea unui Preşedinte. Opoziţia în frunte cu Victor Ponta şi Crin Antonescu a urlat ani de zile că Traian Băsescu a pus mâna pe servicii şi le foloseşte în interes propriu. Se vede că nu era o chestiune de democraţie, cât mai ales una de subordonare. În acest caz, vocea care ar trebui să se audă şi să nu se oprească până la soluţionarea poveştii este a Societăţii Civile.

Cel de-al treilea aspect este şi cel mai trist. Dacă la primele două se pot implica instituţii sau organizaţii, la cel de-al treilea nu se poate implica nimeni. Faptul că un procuror ar putea fi racolat de serviciile secrete şi apoi să intre în politică pentru a conduce Opoziţia şi a sfârşi în poziţia de prim-ministru cu şanse de a deveni Preşedinte este imaginea totală a României ultimilor 25 de ani. Cine a visat vreodată că munca cinstită şi constantă îi va da satisfacţii pentru că meritele îi vor fi descoperite şi recompensate ar face bine să reconsidere.

La noi funcţionează un singur principiu: „ştiu eu pe cineva, e un băiat de-al nostru, un om de încredere”. Promovările, avansările şi primele se dau în bună parte folosind această cheie de gândire.

După cum funcţia bate gradul, aşa şi relaţia bate meritul. Modul în care a avansat Victor Ponta în carieră confirmă infinita tristeţe a realităţii noastre: nu contează ce ştii, contează pe cine ştii.

Campania electorală a fost etichetată ca fiind cea mai plicticoasă din ultimii 25 de ani. Şi asta în timp ce asistăm la dispariţia regimului Băsescu, la chemarea marilor sforari la DNA pentru prejudicii care depăşesc 300.000.000 (milioane) de euro şi aflăm că prim-ministrul, posibil viitor Preşedinte, ar fi fost ofiţer acoperit pe Externe, iar directorul SIE se ceartă cu Preşedintele pe listele de ofiţeri implicaţi în politică şi Guvern. În aceeaşi perioadă, buletinele de ştiri au pe primele zece poziţii afaceri şi dosare de corupţie instrumentate de DNA. Elena Udrea nu a mai apucat de luni de zile să intre în primul sfert de oră al ştirilor, indiferent ce cascadorie electorală mai face. Klaus Iohannis joacă în prima anti-campanie din România astfel că, în curând, ne-am putea aştepta să ne citească de pe prompter texte din Titanic Vals. Şi, cu toate acestea, ne plângem că avem parte de-o campanie plicticoasă?! Aş zice că, de fapt, am ajuns să ne obişnuim atât de mult cu neobişnuitul încât nimic nu ne mai impresionează. Nu e plictiseală, ci plafonare şi lipsă de speranţă.