România ultimului deceniu a fost dominată, obsedată chiar, de tema anticorupţiei. Într-un mod cel puţin bizar, politicienii care s-au succedat la guvernare au avut drept temă de campanie lupta anticorupţie. De ce spun că e bizar? Pentru că politicienii în genere, nu doar cei din România au încetat demult să ne propună un viitor luminos. Lipsiţi de viziune şi adesea incapabili să articuleze un proiect coerent de ţară, politicienii nu ne propun să ne conducă pe drumul dezirabil al progresului. Nu. Ei ne propun să ne scape de diverşi monştri mai mult sau mai puţin imaginari. Terorismul, comunismul, pericolul rus sau, fireşte, nelipsita corupţie fac parte din arsenalul de dezastre care pândesc după colţ şi de care politicienii se oferă să ne ferească.

Inutil de subliniat că, la nivelul discursului, aceste construcţii repetă structura narativă a basmului în care eroul cel bun, politicianul, va învinge monstrul cel rău – corupţia. După care vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. Doar că, diavolul se ascunde în detalii. Ce tip de societate, ce tip de proiect de ţară ne dorim? Cum va arăta concret viaţa pentru categoriile vulnerabile? Va rezolva anticorupţia problema misoginismului, a rasismului, a violenţei domestice, a lipsei de adăpost?

De ce? Pentru că orice discuţie raţională despre soluţii economice şi politice este îngropată de această cruciadă discursivă anticorupţie. Cetăţenii sunt biciuiţi fără milă cu mesaje îndreptate exclusiv pe tema justiţiei, lucru care lasă foarte puţin spaţiu de reflecţie pentru altceva. Ca specialist în comunicare nu pot să nu observ această dominantă a temei corupţiei în spaţiul public, această setare obsesivă a agendei publice în această direcţie. Căci, să nu uităm, mass-media nu ne spun ce să gândim, ne spun la ce să ne gândim. Orientarea atenţiei publicului către o temă predilectă care avantajează o tabără politică reprezintă ea însăşi o formă foarte subtilă şi eficientă de campanie electorală şi de manipulare. Dar ce ne facem cu intelighenţia românească incapabilă să rostească o singură vorbuliţă critică la adresa instituţiilor de forţă, a DNA, a SRI, a instituţiilor internaţionale de securitate ca NATO sau a Uniunii Europene? Ce ne facem cu cei care înfierează drept „propagandă rusă“ chiar încercările raţionale şi echilibrate de analiză critică a acestor structuri? Ce ne facem cu această viziune simplistă în care totul se judecă în alb şi negru?

Un caz interesant, dar şi hilar în acest context, este reprezentat de deputatul PSD Liviu Pleşoianu. El este cel care a articulat cu subiect şi predicat acuzaţia că Laura Codruţa Kovesi ar fi unealta administraţiei Obama-Clinton şi că prin intermediul ei şi al instituţiei de forţă SRI această putere îşi reprezintă interesele în ţara noastră. Spun că e un caz hilar întrucât poziţiile de pe care acest parlamentar român îşi exprimă criticile faţă de Laura Kodruţa Kovesi sau fostul adjunct al SRI, Florian Coldea, sunt de un naţionalism sforăitor. Odată cu critica instituţiilor americane – îl critică pe Hans Klemm, ambasadorul SUA la Bucureşti sau pe prim vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans – parlamentarul român exprimă puncte de vedere ultra conservatoare. În discursul de lansare a cărţii România, ţara unui vis posibil“, Pleşoianu deplânge soarta cântăreţei Laura Bretan la Eurovision pentru că ar fi fost, chipurile, descalificată pentru curajul de a fi susţinut familia tradiţională. De asemenea lucrarea sa „România, ţara unui vis posibil“ amestecă aceste critici ale ambasadorului SUA în România cu un discurs de un conservatorism de cea mai răsăriteană esenţă.

Liviu Pleşoianu ilustrează faptul că, din nefericire, la nivelul discursului public din România singurele critici articulate ale NATO, SUA, SRI sau DNA sunt formulate de pe poziţii ultraconservatoare. Povestea pe care o aflăm de la el este aceea de sorginte ceauşistă a neamului mic, dar viteaz, cotropit de puterea cea mare şi rea.

Tragic e că unele dintre critici sunt cât se poate de plauzibile. Modul în care Statele Unite îşi consolidează puterea în zonele de influenţă presupune o strategie foarte eficientă de cooptare a instituţiilor de forţă. Armata română face parte din NATO, iar la nivelul discursului public al generalilor care apar în presă, dacă ne gândim la generalul Constantin Degeratu, de pildă, constatăm un fundamentalism pro NATO şi precum şi o recliclare a clişeelor anti-Rusia specifice războiului rece.

Nu e însă suficient să ai armata de partea ta. În jocul democratic nu te poţi impune cu mitraliera şi atunci e nevoie de reglaje mai fine. Anticorupţia este un instrument imbatabil în acest sens. Într-un mod interesant constatăm similitudini frapante ale modului în care lideri socialişti ca Lula da Silva sau Dilma Rousseff au fost înlăturaţi de la putere invocându-se corupţia. Se pare că aceeaşi soartă îl paşte şi pe Liviu Dragnea. Să ne înţelegem, nu e ca şi cum nu ar exista motive pentru acuzaţiile aduse liderului PSD, dar problema este că, la ora actuală, este greu de găsit sfântul pur şi dur care să poată scăpa basma curată la o investigaţie serioasă a organelor de control.

Chiar zilele trecute, cel care înfiera cu mânie proletară „javrele corupte din PSD“, Andrei Caramitru, purtător de cuvânt al USR, s-a trezit într-o postură cel puţin hilară. Propriul său tată, Ion Caramitru, director al Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) şi al Festivalului Naţional de Teatru, a decis să întrerupă contractul cu firma Bilet.ro şi să semneze un contract cu MyStage.ro pentru vânzarea biletelor pentru TNB. Decizia lui Ion Caramitru era motivată de reducerea costurilor. Totuşi, aşa cum arată o investigaţie PressOne, portalul MyStage.ro este deţinut parţial de firma My Stage Ticketing SRL, al cărei patron este Pericle Andrei Negescu. Negescu este asociat într-o altă firmă, Integrity Investment Partners SRL, cu Ştefan Caramitru, fratele lui Andrei Caramitru. Prin urmare, Ion Caramitru a semnat un contract de comercializare a biletelor la Festivalul Naţional de Teatru cu unul dintre asociaţii de afaceri ai fiului său.

Ideea naivă că cineva ar putea scăpa de un control al serviciilor secrete care colectează informaţii despre toate aspectele vieţii cetăţenilor – de la bârfe, la relaţii personale, la tipuri de site-uri vizitate, la cărţi piratate salvate în calculator – este extrem de păguboasă. Corupţia este un concept suficient de larg încât poţi prinde în plasa lui chiar şi „peşti foarte mici“. Bun, veţi spune, şi atunci să închidem ochii la jaful PSD, la faptul că se pregătesc să dea cadou Bisericii Ortodoxe zeci de mii de terenuri forestiere pe care le avea doar concesionate? La evaziuni şi furturi la limina zilei? Nu, doar că această luptă poliţienească, justiţiară cu un fenomen social foarte complex riscă să producă doar efecte pe termen scurt. Setea justiţiară exploatată mediatic, spectacolul cu cătuşe de seara de la televizor s-ar putea să ne coste foarte mult pe termen lung. De notat că operaţiunea italiană Mani Pulite s-a înregistrat cu un eşec trist în cele din urmă.

Or, aici văd eu tragedia unei lipse de a discursului critic articulat cu privire la anti-corupţie, la NATO, la instituţiile de forţă şi la activitatea Laurei Codruţa Kovesi. Pentu că dacă facem această critică doar ca să ne lamentăm ce tară mică şi frumoasă suntem şi cum ne asupresc depravaţii de occidentali cu libertinajul lor, cu susţinerea minorităţilor sexuale, suntem pierduţi.

La ora actuală în România avem de fapt două forţe ultraconservatoare care îşi dispută puterea. Avem forţă care doreşte rezolvarea strict poliţienească a corupţiei, o rezolvare care mizează pe frustrarea românilor la inegalitatea socială şi economică pe care nu o văd ca un rezultat firesc al capitalismului, ci al corupţiei. Lupta cu corupţia este lupta straşnică împotriva corupţilor. Îi prinzi, îi bagi la pârnaie şi o să fie bine şi frumos. Ca-n basmele cu Făt Frumos care omoară zmeii. Nimeni nu îşi pune problema că dacă menţii sistemul care i-a produs, mâine te trezeşti cu alţii, identici cu cei tocmai încarceraţi. E tabăra care face din corupţie o temă obsesivă. Asta n-ar fi nimic, dar soluţiile avansate sunt doar sete de răzbunare menite să calmeze pe termen scurt frustrările populaţiei, nu schimbarea sistemului sau măcar prevenţia fenomenului.

În momentul în care Liviu Pleşoianu a cerut expulzarea lui Hans Klemm, ambasadorul SUA la Bucureşti, şi a afirmat că Laura Codruţa Kovesi ar fi instrumentul politic al americanilor, sute de comentarii injurioase s-au scurs la adresa sa. Sunt cel puţin două motive.

Unu: PSD nu este în măsură să se indigneze moral la sistemul mafiot de relaţii clientelare în care au transformat propriul partid şi mare parte din administraţia acestei ţări!

Doi: legenda americanilor providenţiali care vin să ne salveze de noi înşine reprezintă încă un tip de gândire auto-colonizată foarte puternic în ţara noastră. De SUA se leagă speranţele multor români care chiar nu mai văd nicio variantă ca proprii politicieni să-i ducă pe drumul cel bun. În această logică, e chiar foarte bine ca Laura Codruţa Kovesi să fie unealta americanilor. Cum ai noştri politicieni sunt o şleahtă de corupţi, măcar să vină americanii să ne scoată din impas!

Cea de-a doua tabără aflată în luptă cu prima clamează un anti-americanism care e, de fapt, un anti-liberalism cu valenţe anti-democratice. Noi, neam vajnic de români demni, cu voievozi straşnici şi legende zdrobitoare, ne-am trezit umiliţi de depravaţii susţinători ai minorităţilor sexuale din Occidentul decadent! Şi, da, e drept că Laura Codruţa Kovesi e lăudată de Universitatea Harvard, universitate implicată ea însăşi într-un imens scandal de... ce să vezi... corupţie! Cu şpagă dată la admitere de către odrasle de părinţi cu bani! Şi, da noi dăm premiul Doctor Honoris Causa lui Frans Timmermans, când în Olanda, ING, una dintre cele mai mari bănci, a fost amendată cu o sumă uriaşă pentru... aţi ghicit, corupţie! Dar, dacă aceste critici sunt făcute ca să susţinem un suveranism dacopat de-un ridicol fără margini, atunci chiar că suntem fără speranţă.

Curios lucru, ambele tabere ignoră o chestiune vitală: banii!

Continuarea articolului pe Baricada.org