Articol preluat din Dilema Veche

Pe ce trebuie să pună accentul campania electorală? Pe identitatea partidului înscris în cursă sau pe charisma personală a celor care îl reprezintă? Se pare că, pentru unii, accentul pe „personalităţi“ încurajează „vedetismul“, în vreme, ce pentru alţii, accentul pe comunitatea partinică stimulează, perdant, anonimatul. O opinie concretă pe această temă mi-a solicitat, de curînd, doamna Clotilde Armand. Cel mai la îndemînă e, fireşte, răspunsul „echidistant“, „dilematic“: nici personalităţi solitare, pentru care partidul e o simplă rampă de lansare, dar nici nebuloase colective fără vîrfuri de lance eficiente. Dar cîteva observaţii suplimentare ar fi, poate, binevenite.

Pentru generaţia mea, asfixiată, în juneţe, de propaganda materialist-dialectică, tema are un „ce“ iritant: pînă în 1989 ni se spunea, apăsat, că istoria nu e opera „personalităţilor“, ci a maselor, că individul trebuie să se subordoneze „colectivului“, că disciplina de partid nu îngăduie fantezii „individualiste“. Or, prea des pentru gustul meu, Marx pare să aibă, în ochii generaţiilor mai noi, un succes pe care nu l-a avut cînd era la putere… „Partidul înainte de toate!“, „Să terminăm cu parada figurilor notorii, suspecte de autopromovare egolatră!“, „Nu ne trebuie VIP-uri, ne trebuie tovarăşi devotaţi cauzei!“ – sînt sloganuri pe care stomacul meu le digeră greu. Realist mi se pare să acceptăm că, totuşi, lumea nu alege entităţi abstracte, alcătuiri vagi, fără chip, ci oameni vii, bine reliefaţi, capabili de performanţă (dovedită) şi de un discurs public pregnant, convingător. A alege – fie că ne place sau nu – e a te lăsa sedus. Şi nu poţi fi sedus – în adevăratul sens al cuvîntului – de o masă umană difuză, oricît de ţanţoş ar fi suportul ei „instituţional“. Fără figuri pregnante, persuasive, prestigioase, nu se poate construi electoral!

Pe acest fundal, ar fi interesant să facem un inventar al „caracterelor“ care ilustrează, la noi, „lupta“ politică. Cu ce feluri de oameni avem de a face? Să pornim de la „partidul-cantitate“, aglutinare umană pe bază de anonimat. Sigur că nu toţi membrii unui partid pot avea vocaţie de lideri, înzestrări ieşite din comun, anvergură de personaje publice. Grav e, însă, cînd partidul recurge tocmai la această categorie pentru a face „promovări“ utile, numiri lucrative, pe scurt o selecţie de cadre convenabilă conjunctural. Nu poţi să nu te întrebi cine sînt, ce gîndesc, ce motivaţii au sutele de mii de „înscrişi“ pe listele unui mare partid, de vreme ce se comportă ca o simplă masă de manevră. Şi, pe de altă parte, nu poţi să nu rămîi cu gura căscată cînd te vezi reprezentat, în Parlamentul European, de domni şi doamne de care n-ai auzit niciodată şi al căror CV e de o descurajantă banalitate. (Exemplul mereu la îndemînă, hélas, e dna Dăncilă, de a cărei prezenţă – vreme de nouă ani – în PE n-a auzit nimeni, decît după ce a devenit prim-ministru. Şi nu e singurul caz.) Partidul-cantitate se salvează, de obicei, prin „locomotive“ electorale: inşi volubili, „populari“, „băieţi de băieţi“ (sau „fete de fete“…), simpatici, obraznici, agresivi, capabili să fie „vizibili“, fără să aibă multe de arătat… Dansează cu alegătorii, le spun ce vor să audă, fac glumiţe de piaţă şi dau de pămînt cu adversarii.

Alături de membrul de partid fără relief, redus la simplă disciplină electorală şi de „locomotivele“ care nu reprezintă, propriu-zis, partidul, ci mai curînd „pofta“ presupusă a unui electorat manipulabil, avem şi micile vedete din categoria bătăuşilor „ideologici“. Nu ies în relief prin gîndire articulată, convingeri solide, maniere democratice, ci prin răcnet, înjurătură, băşcălie de mahala, tupeu huliganic, trivialitate. Sînt „soldaţii“ caftului politic, vedetele micului ecran, omniprezenţi la orice dezbatere, de dragul „mişto“-ului pe care îl întruchipează. Previzibili, rudimentari, meşteri în replica buruienoasă, dar vajnici, de neocolit, foarte utili aparatului de partid care îi trimite, mereu, pe front. Şi posturilor de televiziune care vor rating, pe socoteala inteligenţei şi a bunului gust.

Dar dincolo de feţe palide şi de derbedei zgomotoşi ce avem? Unde ne sînt personalităţile? Personalităţile adevărate. Nu mahării şmecheri, de judeţ, nu idealiştii fragili, de care ţi se face milă, nu ambiţioşii contrariaţi pînă la frustrare că nu li se oferă avanscena, nu retorii de ring, specialişti în fente, farse de cabaret şi bojoci, nu „băieţii fini“, care se ţin departe de plebe, nu „patrioţii“ obidiţi, care se luptă cu „paralelii“ planetari, nu „europeniştii“ de meserie, pentru care UE nu e decît o doctrină rentabilă. Sînt sigur că, în toate partidele, vor fi fiind şi oameni întregi, oameni cumsecade, valori latente. Dar ori nu riscă să iasă în faţă, ori, dacă ies, sînt evacuaţi „principial“ (nu-mi vine nici astăzi să cred cum l-au evacuat liberalii pe Theodor Paleologu, cînd orice partid coerent şi l-ar dori alături şi cînd, între cei „păstraţi“, e plin de nulităţi). Nu se apreciază, însă, decît solidaritatea oarbă, răspunsul la „ordin“, demagogia ieftină, circul publicitar, gesticulaţia. Şi, mai ales, lipsa de profil, griul intelectual şi sufletesc sau orgoliul poliţienesc. Partidele se gîndesc mai mult la alianţe profitabile decît la propria identitate, mai mult la căpătuiala cîtorva membri decît la nevoile urgente ale ţării.

Soluţia? Partide cu un contur ideologic bine definit şi cu program politic gîndit pe termen lung, membri de partid decenţi, responsabili şi reactivi, personalităţi atrăgătoare, bine instruite, capabile să uite de sine pentru binele comun şi să devină modele de educaţie şi de bune moravuri, lideri decişi să-şi construiască echipe strict pe bază de merit. Adică şi organizare, loialitate de partid, simţ comunitar, dar şi criterii de excelenţă, voci articulate şi răsunătoare, personalităţi. Spun platitudini? Desigur! Dar n-aţi observat că platitudinile au devenit subtilităţi irealizabile? Că bunul-simţ a devenit „elitist“? Că firescul a devenit utopie?

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro