ANALIZĂ Candidatura lui Marian Munteanu: când detonările controlate nu vor mai funcţiona

Se întâmplă ca în aceste zile să citesc Herbert Marcuse. Citesc despre cum programele marilor partide devin aproape identice, „chiar şi în gradul de ipocrizie şi odorul clişeelor“. Citesc despre cum această unificarea a contrariilor are impact negativ asupra însăşi posibilităţii schimbării sociale.

În fine, în această societate unidimensională imaginată în anii 60 (aflată atunci sub spectrul metapericolului nuclear astăzi devenit teroristo-securitar), paralizia spiritului critic duce la o societate fără opoziţie.

Raţiunea critică, sursă a libertăţii individuale, a democraţiei şi a progresului social, e în mare suferinţă. Alte elemente fac tabloul şi mai sumbru: acest om fără simţ critic, unidimensional, şi-a pierdut sau este pe cale să îşi piardă individualitatea, libertatea, capacitatea de a se revolta şi de a-şi controla propriul destin; nu ştie care-i sunt adevăratele nevoi, dincolo de cele bazale, pentru că îi sunt impuse şi exogene. Nu mai există grupuri care să militeze pentru schimbare socială radicală, într-o societatea cu indivizi mulţumiţi cu ce au şi incapabili să perceapă posibilitatea unei vieţi mai bune şi mai libere. Sună terifiant, nu?

În mod firesc, vă veţi întreba ce legătură au peroraţiile de acum 50 ani despre societăţile industriale avansate ale unui exponent al Şcolii de Frankfurt, neo-marxist în abordare, cu alegerile pentru Primăria Capitalei şi cu recent desemnatul candidat al PNL.

Atunci când ai şi nu ai alegeri

A existat o reacţie solidă împotriva candidaturii lui Munteanu. Abordările sale pro-legionare din anii 90 şi asocierea cu Virgil Măgureanu au fost scoase la lumină. Au urmat scrisori deschise din partea unor organizaţii non-guvernamentale. S-a pus în discuţie conceptul de societate civilă: cine o reprezintă pe cea „pură", cine o reprezintă pe cea „adevărată"? În mod firesc, PNL a contraatacat, dar nu a găsit nici argumentele, nici tonul, nici purtătorii de mesaj. Comparând cu defilarea lui Iohannis cu Buşoi, reacţia de vineri de delimitare de la Cotroceni a cam pus cruce speranţelor de Primar General ale celui reactivat (mediatic, cel puţin) de Rareş Bogdan.

Că se va merge sau nu până la capăt cu această candidatură, deznodământul este previzibil. Am învins, vor spune unii. A învins normalitatea, vor accentua alţii. Dar este victoria împotriva lui Marian Munteanu suficientă în România anului alegerilor locale şi parlamentare? Hrăneşte în vreun fel această mobilizare schimbarea radicală (pură sau adevărată, ca să revenim la discursul unor lideri liberali) cerută în ultimii ani pe străzile Bucureştiului?

Ieri Miron Cosma îl laudă pe Marian Munteanu. Irelevant, poate. Dar nu pot să nu mă gândesc la alte câteva imagini, reale sau potenţiale. Mă gândesc la Marian Munteanu şi la Gabriela Firea în genunchi în curtea Catedralei pentru Mântuirea Neamului – contează mai puţin dacă sau cine va fi primar general. Mă amuz văzând un nou lider de partid politic vrea – probabil strategic, evident ipocrit – să scape Bucureştiul de politicieni. Zâmbesc şi mai puţin când văd evacuarea discursului despre valori şi opţiuni politice, pentru că, nu-i aşa, totul e tehnic şi, aşa cum unii echivalau realul cu raţionalul, tot aşa guvernarea înseamnă tehnocraţie şi cultul experţilor. Sau când văd cum singurele preocupări consistente ale Preşedintelui sunt cele legate de securitate, interceptări şi cartele telefonice (partea cu coloanele oficiale nu o discut), cu drepturile omului şi democraţia servind ca aspecte secundare.

Împotriva politicii autenticităţii. Detonarea controlată

Contrar celor alarmaţi de candidatura lui M. Munteanu, eu cred că, mai degrabă decât să deschisă o uşă, ea o închide, lăsând o provocare drept cheie. Oricât de pregătită ar fi fost mişcarea prin diferite zone de influenţă, impresia generală e de improvizaţie. Oricât s-a mizat pe dimensiunea naţionalistă şi strident identitară, elementul de diferenţiere a dispărut când candidatul Munteanu a tot negat stângaci etichete, fără a le reinterpreta (nu, nu e suficient să ne trimită la spovedanie).

În siajul a ceea ce trăieşte Vestul, există o mare teamă la nivel de establishment faţă de ceea ce se numeşte politica autenticităţii. Într-o formulă extrem de eclectică şi eterogenă, în care verdictele morale sunt mai puţin relevante pentru analiză, ea îi aduce împreună pe Bernie Sanders, pe Jeremy Corbyn, Tsipras (înainte de a prelua guvernarea) sau pe Marine Le Pen (prezentă în aceste zile în România, ce potriveală!). Trump e un caz special - autentic în livrarea mesajului, extrem de inconsecvent în conţinut. Ideea unui politician egal cu sine însuşi, fără partituri diferite pentru public şi privat, personificare a propriului mesaj, inatacabil pentru consecvenţă este cel mai mare coşmar al celor care promit revoluţii ale bunei guvernări şi sfârşesc în compromisuri urât mirositoare. Este limita vizibilă a lumii lor.

În plus, cu eticheta de naţionalist, retrograd şi legionar, Munteanu îi permite lui Nicuşor Dan să se prezinte drept cosmopolit, progresist şi restul etichetelor pe care le ştiţi (deşi foarte puţine gesturi publice i-ar permite Preşedintelui USB să-şi asume o astfel de identitate).

Protestele ultimilor ani din România au mobilizat şi au generat măcar posibilitatea mentală a unei politici multidimensionale (ca să revin la Marcuse) prin intermediul ideii de autenticitate. Încercarea de a le discredita ca autentice n-a reuşit, iar contestarea s-a deplasat mai degrabă către utilitate şi eficienţă („chiar şi-au luat ţara înapoi?"). Discreditarea unor aşa-zişi lideri nu a reuşit, pentru că miezul n-a fost înţeles.

Există temerea ca furia contestară, exersată suficient, să genereze proiecte concrete. Să pună nume şi prenume la un moment dat pe buletinul de vot. Să genereze instabilitate politică şi un cadru de negociere cu care niciun decident de până acum nu e obişnuit. Acest lucru nu este bine sau rău în sine; aduce însă impredictibil.

În acest peisaj a apărut Marian Munteanu. Profilul său contrastează cu cel al unor bufoni politici inventaţi în ultimii ani. El are istorie, aparent consecvenţă în abordări, legătură directă cu mitul fondator al Pieţei Universităţii. Eşecul său îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să încerce. De ce acum? De ce la Primăria Capitalei? Pentru că PNL în formula clasică (Buşoi, Orban) oricum nu avea vreo şansă. În plus, cu eticheta de naţionalist, retrograd şi legionar, Munteanu îi permite lui Nicuşor Dan să se prezinte drept cosmopolit, progresist şi restul etichetelor pe care le ştiţi (deşi foarte puţine gesturi publice i-ar permite Preşedintelui USB să-şi asume o astfel de identitate).

Candidatura lui M. Munteanu are toate elementele unei detonării controlate şi ale deplasării de electorat către un candidat care, prin comparaţie, devine progresist şi suficient de prizabil pentru nehotărâţii de azi (protestatarii ultimilor patru ani). Contrar ironiilor lui Liviu Dragnea, PSD şi Gabi Firea nu au a se bucura de implozia reşapatului lui Măgureanu. Doi iepuri dintr-o lovitură, cum s-ar spune.  

Alternativa?

Este oare dezirabil un astfel de deznodământ? Este convenabil să rămânem ca omul unidimensional al lui Marcuse, într-o societate fără opoziţie, mulţumiţi cu ce avem şi incapabili să percepem posibilitatea unei vieţi mai libere şi mai bune? Cum poate fi construită dimensiunea critică?

Primăvara de partide şi de iniţiative nu este suficientă. Important este cum poate fi ocupat spaţiul ideatic, cum un program coerent poate fi impus partidelor noastre golite de conţinut şi de membri (nu doar prin acţiunea DNA).  

Mă uit cu interes la ce se întâmplă cu Leap Manifesto (aici versiunea în română) în Canada. Rezultat al dialogului între activişti şi organizaţii active în zona de centru-stânga, Manifestul a fost propus în contextul alegerilor federale care au avut loc anul trecut în octombrie. Prin cei direct implicaţi, Naomi Klein. Non-partizan în abordare, demersul era totuşi ţintit către social-democraţi (NDP). Dar aceştia au preferat o abordare centristă în alegeri, care i-a făcut să înceapă campania electorală ca favoriţi şi să sfârşească pe locul al treilea. La Congresul de săptămâna trecută, în care liderul Mulcair şi-a prezentat demisia după ce nu a reuşit să obţină revalidarea din partea a 70% din votanţi, s-a decis ca social-democraţii canadieni să înceapă o dezbatere despre posibilitatea adoptării Manifestului la nivel de partid. Interesant, nu?

Dincolo şi în ciuda unor detonări controlate gen M. Munteanu, poate a venit timpul unui astfel de efort şi în România. Doar vin alegeri (cu menţiunea alegerilor „primare" organizate de DNA), cu alegători învinşi şi candidaţi perdanţi.