Nimeni nu a făcut dreptate acestor morţi, a căror suferinţă o cunoaştem doar pentru că Centrul de Resurse Juridice şi organizaţii internaţionale au făcut-o publică, acţionând în numele lor. Autorităţile au îngropat istoria morţilor de la Poiana Mare adânc în hârtii şi rapoarte şi doar victoria postmortem a lui Valentin Câmpeanu la Curtea Europeană a Drepturilor omului ne-a amintit de ei. România a fost condamnată pentru că i-a încălcat dreptul la viaţă şi la un remediu efectiv lui Valentin Câmpeanu, un tânăr instituţionalizat de la naştere, cu handicap sever (IQ 30)şi infectat cu HIV. De aceea este vital să existe un mecanism independent de monitorizare a drepturilor persoanelor luate de către stat în grija lui, un stat care se poartă ca o maşteră plină de cruzime cu cei mai vulnerabili dintre noi, simple cifre statistice sau obiecte neînsufleţite.

Valentin Câmpeanu era întins pe un pat cu o boneta de medic pe cap şi cu o mască chirurgicală pe faţă, în grajdul rece transformat în morgă a spitalului Poiana Mare, îşi aminteşte Simona Popa, jurnalist la acea vreme la Evenimentul Zilei care a ajuns la Poiana Mare cu câteva ore înaintea ministrului Sănătăţii Ovidiu Brânzan. Murise în noaptea de 20 februarie, la câteva ore după ce un grup al Centrului de Resurse Juridice îl descoperise singur, încuiat într-o cameră neîncălzită, doar cu o o bluză de pijama pe el, zăcând aproape fără urme de viaţă într-un pat fără lenjerie. Potrivit CRJ, Pacientul trebuia hrănit şi schimbat, dar personalul a manifestat teamă atunci când au fost rugaţi să-l atingă pentru că are HIV.

Vestea morţii acestui tânăr anonim din România va face înconjurul lumii şi va fi declicul unui şir de evenimente politico-birocratice care n-au schimbat aproape nimic pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală şi dizabilităţi intelectuale instituţionalizate. 1.500 de persoane cu dizabilităţi mintale aflate în „grija” statului au decedat între 2011-2014, conform datelor furnizate de autorităţile locale din doar 27 de judeţe care au răspuns solicitării de informaţii ale CRJ.

Cinci ore i-a luat echipei de experţi ai Centrului de Resurse Juridice să străbată, în februarie 2004, distanţa de la realitate la o realitate paralelă, greu de imaginat într-o ţară care-şi încheia în acel an negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Poarta Spitalului de Psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă maximă Poiana Mare s-a deschis ca o rană şi echipa a ajuns în miezul suferinţei umane. La data vizitei, muriseră deja într-o perioadă de un an, 100 de oameni, cei mai mulţi în zilele friguroase, mai numeroase la Poiana Mare decât în alte locuri din România. Cadavrele celor morţi nu au fost autopsiate, iar autorităţile nu au considerat decesele suspecte, deşi legislaţia le obliga să investigheze condiţiile în care acestea s-au produs.

Spitalul avea în 2004 o populaţie de 440 de suflete, oameni cu probleme de sănătate mintală, cu dizabilităţi intelectuale severe sau cazuri sociale, tineri instituţionalizaţi de la începutul vieţii lor şi pentru care statul nu a mai găsit nicio soluţie după împlinirea vârstei de 18 ani sau abandonaţi de familii, unii dintre ei internaţi forţat de acestea, fără respectarea reglementărilor în vigoare. Populaţia spitalului Poiana Mare nu este inclusă în cea a comunei Poiana Mare, cei care trăiesc acolo, unii de o viaţă, nu sunt consideraţi cetăţeni egali cu locuitorii comunei. Sunt oamenii de niciunde, trataţi precum K. din  Castelul lui Kafka: nu sunt din Castel, nu sunt din sat, sunt nimic, or, din păcate, sunt ceva străin, ceva care nu e dorit şi care stă în calea tuturor, care face întotdeauna necazuri.

Centrala termică a spitalului funcţiona sub capacitatea necesară, iar oamenii umblau pe holurile de ciment în zdrenţe şi desculţi. Nici astăzi centrala nu funcţionează bine, iar pacienţii dorm în aceleaşi paturi de fier, mânâncă în aceleaşi vase şi trăiesc în aceleaşi compleuri de trening cumpărate în anul 2004, după scandalul internaţional iscat de descoperirea condiţiilor de viaţă şi de tratament din spitalul Poiana Mare. Niciunul dintre angajaţi nu s-a gândit că ar putea strânge haine pentru pacienţi de la comunitatea locală, ori prin colectă publică naţională.  Până la vizitele Ministerului Sănătăţii pacienţii nu mai făcuseră baie de mult timp, lenjeria nu le-a fost schimbată, aveau păduchi pe cap şi corp, nu primeau săpun, şampon, hârtie igienică sau pastă de dinţi, perii şi prosoape. Atunci când faceau duş intrau câte doi ca să facă economie la apa caldă: “unul se clăteşte în timp ce celălalt se săpuneşte” . Dormeau câte doi, trei într-un pat, strânşi unul în celălalt pentru a se încălzi, sufereau de incontinenţă urinară, nu aveau cearşafuri, păturile erau rupte, saltelele erau rupte, pătate, murdare, iar mirosul era greu. Lumea civilizată nu mai văzuse astfel de imagini din România de la publicarea în 1990 a fotografiilor şi filmelor cu orfanii instituţionalizaţiai regimului totalitar. Poiana Mare arăta în 2004 ca în Zbor deasupra unui cuib de cuci, unde spaţiul totalitar şi cel psihiatric se confundă, amintind tuilburător de fragilitatea fiinţei umane în faţa opresiunii.