Ameninţătorul colind

În zilele Crăciunului, am fost asaltaţi de pe toate canalele de comunicare de un aşa-zis colind, creaţie a lui Tudor Gheorghe. Dar, dacă colindele de Crăciun sunt cântece care îndeamnă la iertare şi împăcare cu sine, în colindul trecut în folclor de corul din Finteuşul Mare nu găsim nimic din acestea, ci mesaje politice îmbrăcate în haina tradiţiei.

În zilele Crăciunului, am fost asaltaţi de pe toate canalele de comunicare de un aşa-zis colind, creaţie a lui Tudor Gheorghe integrată în concertul antiparlamentar „Degeaba” pe care cunoscutul rapsod îl susţine de vreo patru ani prin toată ţara. Trei elemente îi dau respectivei compoziţii forma de colind: preludiul (care este melodia cunoscutului colind „O, ce veste minunată!”), primele două versuri („Vin colindătorii cum veneau odată, / Să colinde-n seara asta minunată”) şi formula „leru-i ler” specifică unor astfel de creaţii. Conţinutul colindului respectiv este, însă, la antipodul a ceea ce conţine orice colind.
 

Colindele de Crăciun sunt cântece care îndeamnă la iertare şi împăcare cu sine, marcând o perioadă a bucuriei prilejuită de naşterea Domnului Iisus Hristos. În colindul lui Tudor Gheorghe nu găsim nimic din bucuria naşterii Mântuitorului şi a întâlnirii cu celălalt, nici din cinstirea casei celui colindat şi nici măcar din formula pragmatică „ne daţi, ori nu ne daţi?” În creaţia rapsodului, e vorba de o confruntare politică: de o parte, „oamenii mari de astăzi”, locuitori ilegitimi ai mult râvnitelor vile, iar de cealaltă parte sunt colindătorii aflaţi într-o iremediabilă sărăcie. Cel puţin aşa îi prezintă autorul.

După firescul anunţ al prezenţei colindătorilor la uşa culpabilelor gazde, începe crearea cadrului emoţional în care se va desfăşura actul artistic, prin indicarea stării somatice a colindătorilor: „Dar li-i gura arsă / Şi li-s ochi-n lacrimi, leru-i ler”, cauza acestei stări fiind zădărnicia vărsării de zânge şi a revărsării de patimi: „Prea degeaba sânge, / Prea degeaba patimi, leru-i ler”. Acesta este un motiv suficient pentru a cere „gazdelor creştine” buna primire a colindătorilor. Numai că, surpriză!, colindătorii nu ştiu să colinde: „Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler, / Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde, leru-i ler”. În fine, scopul vizitei este anunţat: „Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, lerui ler, / Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler!” Este evident faptul că scopul vizitei este înspăimântarea gazdelor prin metoda brevetată de Mahatma Gandhi, a protestului prin tăcere. A se remarca aici prezenţa filonului indo-european, îndelung studiat de Georges Dumézil şi Mircea Eliade şi bine exploatat de către autorul colindului.

Ca în orice astfel de dramă, urmează o expunere de motive, formulate sub forma unor reproşuri: „mută-i întrebarea ce răsun-afară, leru-i ler, / Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler? / Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler, / Pe la porţi străine, ce ne stau închise, leru-i ler”. După cum lesne se poate observa, colindătorii recurg la actul artistic post-mortem, supărarea lor fiind generată tot de persistenta zădărnicie a jertfei lor pe altarul unei cauze neprecizate în text.

Dacă păstrăm colindul în constructul artistic „Degeaba”, putem deduce că politicienii sunt bântuiţi de eroii revoluţiei anticeauşiste care vin să le reproşeze faptul că au nenorocit ţara lăsată în foarte bună stare de cel pe care l-au omorât în zilele Crăciunului din 1989. Dar, observăm că acest colind a fost extras deja din contextul amintit, întrucât a început să facă o impresionantă carieră în interpretarea corului bărbătesc din Finteuşul Mare. Asistăm la transformarea unei opere culte într-una folclorică, practică rămasă la interpreţii de muzică populară de pe vremea comunismului, când interpretau melodii „din folclorul contemporan” pe teme precum electrificarea, alfabetizarea, depăşirea planului cincinal ş.a..

Intrat deja în folclor, colindul poate genera erori de interpretare. De exemplu, s-ar putea crede la un moment dat că cei ce colindă, morţi fiind (şi, pe deasupra, şi degeaba), sunt strigoi rămaşi în funcţie după noaptea Sfântului Andrei. Şi interpretările ar putea continua să curgă. Dar, în fond, tocmai în asta constă frumuseţea artei!

Tema centrală a reproşului din prezentul colind este proasta gestiune a treburilor publice, autorul evitând să enumere dovezi în sprijinul celor afirmate. Putem, totuşi, deduce că bărbaţii din Finteuşul Mare se referă la ultimul buget şi la hotelurile pe care Premierul le-a făcut cadou de sărbători celor trei instituţii de bază ale statului nostru strămoşesc: Biserica, Armata şi Securitatea.

O temă foarte interesantă, prezentă în producţiile ideologice ale României d’anţărţ, este cea a străinului care, în mod invariabil, posedă porţi spre care simt nevoia să-şi exprime obida colindătorii. Nu ne surprinde faptul că acele porţi sunt închise, străinii manifestând încă din cele mai vechi timpuri un puternic şi condamnabil simţ al proprietăţii, spre deosebire de colindătorii formaţi în vremea proprietăţii colective şi a imaculatei devălmăşii rousseauiste. După clivajul colindători-oameni mari de astăzi, se deschide în mod miraculos un al doilea clivaj, colindători-străini. Autorul nu precizează mai multe despre acest gen misterios al străinului, dar putem recunoaşte aici anumite proiecţii anticorporatiste (produse fiind evenimentele de la Bucureşti, Roşia Montană şi Pungeşti) şi antieuropene (dacă ne gândim la cele zece porunci de la Bruxelles din vara lui 2012 şi la MCV).

Exploatând în mod riguros informaţiile din text, putem prezenta poziţionarea personajelor la faţa locului în care se desfăşoară acţiunea: oamenii mari de astăzi stau închişi în vile, iar străinii stau în dosul porţii, curtea devenind, astfel, un soi de spaţiu Schengen mereu refuzat colindătorilor ce tac ameninţător la poartă, spre spaima celor din curte şi din case. Pentru echilibrul abordării, ni-i putem imagina pe cei sechestraţi în vile citind „Noapte din Andersen” a lui Emil Botta, repetând înfriguraţi „afară-n tenebre / Vikingii pândindu-ne casa”, gata oricând să sune la 112.

În esenţă, colindul este un soi de program politic ce reuneşte elemente de stânga (anticapitalismul şi anticorporatismul) şi de naţionalism în varianta tribală, a stigmatizării străinului. De asemenea, o componentă puternică a acestuia este antiparlamentarismul, atitudine cunoscută a românilor şi dovedită an de an în toate sondajele de opinie ce arată nivelul scăzut de încredere la care se plasează Parlamentul în imaginarul colectiv. Mesajul colindului analizat s-a pliat foarte bine pe acest fond, reuşind să reunească toate obsesiile neamului. Iar liantul tuturor acestora este formula „leru-i ler”, ce le îmbracă în familiara haină a tradiţiei, asigurându-le astfel şi succesul.

Pentru că tot vorbim de succes, nu putem trece cu vederea entuziasmul cu care a fost decriptat mesajul acestui colind de către marele hermeneut naţional Rareş Bogdan. Ameţit de tăria momentului şi cuprins parcă de o sacră demenţă şi de o profană sărăcie de duh, acest apărător al fibrei neamului său a formulat clar, să înţeleagă toţi cei ca el, cum devine treaba: la Dracu’ cu Barosso, cu Bruxellesul şi cu Comisia Europeană, că noi, adică el şi finteuşenii mari, ne batem de două mii de ani pentru acest popor.

În încheiere, nu putem să nu atragem atenţia asupra forţei politice a lui „leru-i ler”. Cineva spunea că, pentru a aduna români întru apărarea unei cauze civice, trebuie să spui că acea cauză este susţinută de Sfânta Parascheva. La această metodă, aş adăuga leruilerizarea mesajului politic. Poate că românii ar fi fost mai solidari şi s-ar fi mobilizat mai bine dacă mesajele ar fi fost formulate în acest fel: „Uniţi, salvăm Roşia Montană, leru-i ler, / Nu ne vindem ţara, leru-i ler, / Cu palgiatorul aţi furat poporul, leru-i ler, / Ieşi afară, javră ordinară, leru-i ler!”

Vine un an greu, cu campanii electorale, în care va fi nevoie de formulări care să mobilizeze electoratul la vot. Vor fi teme de interes naţional care nu vor putea fi prizate de publicul larg fără „leru-i ler”. Iar dacă nu vor fi teme de interes naţional, românii îşi vor găsi mântuirea doar în „leru-i ler” atent distribuit prin ordonanţe de urgenţă.