Nu tot ce face un politician poate fi citit în cheie politică. Cînd face duş, îşi vizitează părinţii, sau găteşte pentru prieteni, politicianul e apolitic. E, adică, om ca toţi oamenii.

E însă prilej de mirare sau de legitimă iritare, cînd politicienii se comportă „apolitic”, chiar atunci cînd fac politică. Acel „a” privativ cu care începe cuvîntul în discuţie poate semnala, uneori, mai ales pe scena publică românească, un mod de a face „politică” fără „polis”, fără preocupare pentru „cetate”, cu motivaţii care n-au nimic de a face cu interesele comunităţii. Sentimentul meu este că, la noi, majoritatea politicienilor sunt, în acest sens, „apolitici”. Politica e, pentru ei, un mijloc la îndemînă pentru a achiziţiona putere, iar puterea e mijlocul optim de a obţine influenţă, avere, relief public (bun pentru vanitatea proprie sau pentru ornamentarea lucrativă a CV-ului). Nicio legătură cu „polis”-ul, cu organismul comunitar.

Foarte mulţi dintre politicienii noştri se angajează în lupta politică sub imperiul unor afecte strict personale: idolatrie pentru un şef, ură pentru altul, răzbunare, teamă de justiţie, spirit de gaşcă etc. Cutare europarlamentar liberal a ratat cîndva, din cauza preşedintelui ţării, un post de ministru. Ergo: face politică anti-prezidenţială. Cutare artist n-a primit atelier de la primarul capitalei. Ergo: va fi aliatul tuturor celor care sunt împotriva nemernicului, indiferent ce va întreprinde. Un adulator al cutărui politician se transformă, peste noapte, în duşmanul de moarte al aceluiaşi, pentru că a fost destituit dintr-un post important. Un liberal de ultimă oră, servil şi gongoric, se întoarce brusc împotriva preşedintelui său de partid, pur şi simplu pentru că nu e luat în seamă cît ar vrea sau pentru că pariază pe avantajele altei alianţe. Un altul nu poate ierta unui fost ”coleg” că a cîştigat, împotriva lui, alegerile pentru preşedinţia formaţiunii sale politice.

Rîca privată, invidia, gelozia, calculul de carieră, ambiţia nemăsurată, memoria vreunui vechi conflict, meschine insatisfacţii de culise, bătălia pentru aceeaşi funcţie şi alte asemenea „omeneşti”, prea-omeneşti, conjuncturi psiho-fiziologice, devin materia de substrat a faptei politice, motorul ascuns al „convingerilor” de suprafaţă, argumentaţia unei alianţe sau a unei rupturi. Retorica e „politică”, substratul e ego-centric. Vorbele sunt intense şi radicale, sursa lor e o fermentaţie impură, o mlaştină de porniri revanşarde. Nu mai vorbesc despre inflaţia de promovări pe bază de rudenie şi complicitate, despre fabricarea unor legi gîndite pentru beneficii personale sau de grup sau despre manipularea electorală prin bine finanţate oficii de presă, aşa încît imaginea proprie să fie paradiziacă, iar aceea a adversarilor – pestilenţială.

Tipul acesta de comportament, deşi se desfăşoară în perimetrul „vieţii” politice, e, prin definiţie, apolitic, pentru că pune între paranteze viaţa cetăţii, imperativul „binelui comun”. Nu pledez, fireşte, pentru politicieni dezosaţi, din care orice urmă de sensibilitate umană, de balast privat să fie anulată. Problema este dozajul, puterea lăuntrică de  a nu te prefera, atunci cînd în joc sunt treburi de stat. Nimeni, repet nimeni, dintre cei care se aferează, an de an, pe coridoarele puterii autohtone nu-mi dă senzaţia că ar dispune de o asemenea putere. Toţi sunt slujbaşi de mîna a doua ai propriului destin. Adică apolitici.