Alina Mungiu-Pippidi: Vă simţiţi în siguranţă?

Comentariu semnat de Alina Mungiu-Pippidi

Dvs. vă simţiţi în siguranţă când mergeţi pe stradă în România după căderea întunericului? Când luaţi un avion la Otopeni? Când auziţi sunete de elicoptere pe cer? Când conduceţi pe DN1 sau vă plimbaţi prin piaţă cu portmoneul în buzunar sau vă duceţi copilul la camera de gardă că a căzut pe gheaţă şi nu mai poate pune piciorul în pământ?

Aveţi încredere că poliţia, armata, serviciile secrete, conducerea metroului sau a CFR ar găsi cele mai bune soluţii la o ameninţare urgentă pentru a vă pune la adăpost? Că guvernul ştie ce face şi se gândeşte cum să vă protejeze, că fiecare din noi ar da ce e mai bun din el într-o atare situaţie?

În general noi trăim ca şi cum România ar fi o ţară relativ sigură. Cum zicea un fost ministru de interne, când încă băteam la uşa UE, că noi am fi exportat deja toţi infractorii noştri în Vest, astfel că jaful pe stradă a ajuns rar. Violenţa noastră e mai ales domestică, în spatele uşilor închise. Pe urmă, moştenirea comunismului contează. Nu avem arme. Supravegherea are la bază sfântul principiu că în oricine se ascunde un potenţial duşman al regimului. Cu trei zile înainte de 11 septembrie 2001 pentru prima oară de la revoluţie pe Otopeni nu îţi mai cerea nimeni paşaportul după ce aveai talon de îmbarcare şi te urcai în avion, o practică necunoscută în Europa şi Statele Unite pe atunci. Doisprezece ani îi luase poliţiei noastre de frontieră să se dezbare de acest obicei ceauşist. Pe 12 septembrie, exerciţiul fusese deja reluat după o întrerupere de nici o săptămână. Devenise, peste noapte, practica lumii întregi, iar poliţia noastră de frontieră îşi spunea că în sfârşit s-a prins şi restul lumii că ei au avut întotdeauna dreptate.

Am editat ani de zile pentru Naţiunile Unite un raport despre risc şi răspunsul la risc. Am început la noi, pe urmă am circulat cu metodologia în Albania, Kosovo, Serbia, Crimeea şi Caucaz, peste tot construind indicatori care să măsoare riscul şi capacitatea statului de a răspunde la risc – ajunsese a doua specialitate pentru mine. Am vorbit cu miniştri, experţi, anarhişti, militari şi oameni obişnuiţi pentru că făceam sondaje. Sigur că riscul e mult mai mare în ţări unde există un conflict preexistent (în Cecenia de două sute de ani) sau o cerere de autodeterminare (Crimeea demult voia să se alăture Rusiei), dar riscul cel mai mare în societăţile sărace şi corupte vine de la capacitatea de răspuns a statului. Statul sărac şi fudul este de regulă condus de parveniţi corupţi şi agresivi, cu o retorică supranaţionalistă ca să distragă atenţia de la ocupaţia lor principală când se află în fruntea statului, propăşirea personală. Riscul variază de la regiune la regiune, şi de la un context internaţional la altul, dar este prost pregătit pentru risc:

• Un stat ipocrit şi netransparent, despre care doar la marile ocazii sau la marile catastrofe afli cum stă de fapt cu logistica. Să ridice mâna cine ştia că trei sferturi din logistica armatei noastre NATO nu merge, cum am aflat acum la semnarea pactului pentru apărare. Şi că după ce semnăm pactul de abia o să ajungă banii să plătim nişte avioane deja arvunite şi să punem ceva kerosen prin rezervoare. Cum bine spunea acel soldat care a sunat în direct la unica emisiune unde a putut fi întrebat un prim ministru în direct ceva, organizată de mine cu Victor Ciorbea în 1997, pe timpurile când armata era încă obligatorie în România, ”Domnule prim-ministru, eu nu am şosete. Umblu cu bocancii fără şosete. Nici colegii mei nu au. Şefii ştiu, dar nu au ce face. Dvs chiar credeţi că eu voi intra în NATO?”. Uite că am intrat în NATO, ceva mai târziu, dar mai departe de şosete n-am prea trecut, numai echiparea celor plecaţi prin Iraq şi Afganistan ne-a stors bugetul.
• Un stat în care cei care teoretic trebuie să apere securitatea au de fapt afaceri de securitate cu cei care teoretic te ameninţă. Vă mai aduceţi aminte cum serviciile secrete şi procurorul general, general Ilie Botoş, l-au lăsat pe Omar Hayssam să plece? Şi cum, în clipa în care Băsescu i-a ameninţat pe toţi, cu ţipete şi strigături greu de conceput într-o ţară NATO, băieţii au descoperit că de fapt au legături cu ăia care fac bani din răpiri şi altele, şi aşa planul de compromitere a devenit un triumf în care am recuperat nu doar pe răpiţii noştri (unii mână în mână cu răpitorii), ci şi pe cei ai cui a mai pus banul (francezii), mulţumind precedentului regim că ne-a lăsat aşa nişte relaţii minunate în Orientul Mijlociu.
• Un stat în care principalul obiectiv este să creştem sentimentul de importanţă, ca să nu zic de-a dreptul megalomania, al celui care ne conduce în misiunea sa istorică de lider. Statele de acest gen au mereu noroc de mari ambiţioşi. Programele de politică externă au etern maxi deziderate de mega importanţă, cu scopul de a aşeza la masa lumii pe liderii naţionali şi consoartele lor. Aceasta fiind unica consideraţie de fond, se ajunge la încurcături istorice nu totdeauna amuzante, cum a fost summitul nostru NATO unde am împins celebra rezoluţie cu integrarea NATO pentru Georgia şi Ucraina, care nu aveau şanse oricum, dar azi e unanim recunoscut că atunci au trecut ruşii peste pragul de toleranţă ducând la ce vedem, o situaţie mult mai rea. Sau când a ajuns România singura opozantă a deschiderii negocierilor cu Serbia direct la Consiliul European, unde de regulă totul e aranjat dinainte, după ce spusesem ani de zile că din amor faţă de sârbi nu recunoşteam Kosovo; sau când am sabotat summitul polonez cu Parteneriatul de Est a cărui principală câştigătoare a fost Moldova, sub pretext că nu am dictat noi cum se scrie despre Transnistria, sau am blocat zeci de mii de oameni în vieţi mizerabile pe frontieră nesemnând un tratat care deschidea drumul normalizării vieţii lor numai ca să nu scrie prin cărţile de istorie că a ratat Traian, după Ilici, unificarea cu Basarabia. Ba chiar se creşte riscul anunţând mari scuturi menite să te apere de Iran (atunci de abia le-am tras atenţia, noroc că azi aproape că au ajuns aliaţi) dar iritând de fapt Rusia (ceea ce nu lezează capacitatea Rusiei de a ne face rău, dimpotrivă)
• Un stat în care primul ministru e vulnerabil dincolo de orice părere subiectivă, se conduce după o echipă de imagine care îi spune să dea înapoi doctoratul, că aşa va redeveni virgin, fără să observe că aşa pierde şi calitatea de avocat (alt examen de care s-a ferit), deci toată existenţa lui profesională devine o fraudă obiectivă, pe care nu îl ajută capul că nu trebuie să poarte şi să semneze negocieri cu petrolişti de pe urma cărora familia lui are de profitat, care e aşa de ocupat de propria securitate în partid după alegerile pierdute că nu mai are vreme să se ocupe şi de securitatea celorlalţi, care nu ştie să plece când poziţia nu se mai poate ţine şi crede că elocvenţa lui, ce-i drept remarcabilă, o să-l scoată şi din situaţia asta.
• Un stat în care mulţi agenţi au fost angajaţi cu pile, sau pe motive politice, tot aia, şi au apărat securitatea la soare, în Parlament, în industria cinematografică şi de televiziune, pe la parade de modă sau curse de maşini, în care apartenenţa la serviciile secrete nu înseamnă o viaţă de risc, ci una de maximă securitate socială, că nu poţi da afară pe agenţii acoperiţi, dat fiind că legea îţi impune să le dai altă slujbă, nici când îi descoperă serviciile concurente sau presa, că tot legea îţi cere să-i consideri căzuţi la datorie şi să le dai o pensie clasa unu. Vă daţi seama ce fit for defense sunt cei crescuţi în acest regim privilegiat şi câţi din ei ar sări peste bombă cu trupul lor ca să nu sărim noi, ceilalţi, în aer.
• Un stat în care bugetul e o ladă pe care stă cu fundul cineva ca d-nul Dragnea, sau ca d-na Udrea, şi dă din el nu ăluia care nu mai are piese la MIG de îi pică avionul în pădure, ci la primari migraţi, pe telegondole ale poporului, patinoare şi drumul strategic Comarnic-Braşov pe care se duce în vacanţă întregul popor de şmecheri, a căror supărare ar pune grav în pericol securitatea celor de la putere. Şi periodic facem planuri cu Banca Mondială să ierarhizăm cheltuielile raţional, mai angajăm nişte bani şi o secretară să păzească biroul cu raţionalitatea.
• Un stat în care Big Brother vrea să citească tot mai mult şi despre tot mai mulţi, deşi a chiulit la şcoala de alfabetizare şi o simplă cercetare din urmă ar arăta că nu a ajuns să citească temeinic nici ce a strâns deja. Ce mare lucru i-ar fi să admită ca un judecător să fie lăsat pe linia de aprobare, când toate mandatele merg oricum numai la doi-trei judecători demult clarificaţi tot de servicii – decât ambiţia de a mai strânge informaţii noi şi potenţial economic lucrative.
• Un stat în care opinia publică este atât de distorsionată de oameni corupţi şi autointeresaţi, cu interesul să întreţină o atmosferă de isterie, că lumea nu îşi mai dă seama când există ameninţări reale şi când nu, unde e normalul şi unde e patologicul, încât nici când reuşeşti performanţa de a alege pe un om normal ca preşedinte, ce urmează sunt cereri urlate ca el să se poarte anormal (să creeze un pic de instabilitate, că nu e destulă, să iasă la bătaie, să nu stea deoparte şi olimpian în isteria generală).

Vă las pe fiecare să apreciaţi cât de departe sau aproape suntem de profilul unui asemenea stat şi cât de multe motive avem să ne simţim în siguranţă.

Puteţi comenta editorialul Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.