Alina Mungiu-Pippidi: Procesul Dragnea. De partea cui e statul de drept?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

S-ar putea crede, după agitaţia generală şi frenezia lui Victor Ponta, că odată cu sentinţa lui Liviu Dragnea în procesul ”Bombonica” va avea loc o eliberare istorică a PSD (principalul interes al preopinentului), a ţării şi a omenirii în general de tirania coruptă a baronului de Teleorman Liviu Dragnea. Ce frumos ar fi. Dar e chiar aşa?

Cazul decisiv pentru soarta lui Liviu Dragnea (politician pe listele negre ale României Curate începînd cu anul 2004, vedeţi aici: romaniacurata.ro/liste-negre/) se referă la angajarea a două persoane la o instituţie subordonată a Consiliului Judeţean, DGASPC. Întrucît nu existau fonduri pentru munca la partid, exista practica de a folosi angajaţi din structurile de stat ca voluntari la partid. În cazul celor două persoane angajate ca referenţi, problemele au apărut pentru că ele nu prea s-au dus la slujbă, unde de altfel erau tratate normal, li se dădeau sarcini, etc. La DGASPC lucra şi fosta soţie a lui Liviu Dragnea. Dnei Prodan, ex Dragnea, i se reproşează doar că nu le-a sancţionat deşi alţi şefi de acolo sesizaseră situaţia. Fosta şefă a DGASPC spune că i s-a plîns lui Dragnea că fetele nu vin.

Cazul poate fi considerat la rigoare de corupţie administrativă pentru că patrimoniul statului (salariile de la DGASPC) a fost folosit ca patrimoniu privat (în beneficiul partidului care guverna local). Prejudiciul total este de vreo sută de mii de lei (sub 25 000 de euro), deci sub plafonul la care DNA ar trebui implicat, conform legii. E cert că, deşi dl. Dragnea nu a făcut presiuni, el patrona acest gen de patrimonialism local, care e general de altfel în administraţia noastră. Partidul nu mai e precum cel comunist, un partid stat, deci nu ar trebui să folosească resursele administraţiei locale, care ar trebui să fie autonomă faţă de toate partidele. Dar acesta e un deziderat în majoritatea ţărilor din lume. În Franţa, practica de a camufla lucrătorii de la partid în poziţii publice e veche şi foarte răspîndită, cu tot procesul, tardiv şi cu prejudiciu de zeci de milioane, al lui Jacques Chirac care a pus zeci de angajaţi ai RPR pe statul de plată al primăriei Parisului în decursul anilor, pe lîngă faptul că-şi deconta vacanţe de lux în insule pentru toată familia din fondurile de protocol. Dacă nu candida la preşedinţie, dl. Fillon, ex-prim-ministru, tot RPR, ar fi continuat şi azi să-şi angajeze soţia şi cei doi copii pe banii cabinetului său parlamentar: se apără spunînd că nu e ilegal şi că e o procedură răspîndită în Franţa. În Belgia e un caz curent în care membrii unui partid social democrat sunt trimişi în judecată fiindcă erau plătiţi pentru lucru fictiv în consilii de administraţii ale companiilor municipale: se apără spunînd că e practică generală, partidul i-a numit, pînă la ei aşa se făcea şi aşa fac şi alte partide. Deci, să ne înţelegem, chiar în cazul multor ţări foarte dezvoltate, separarea partid de guvernare-stat e de dată recentă şi a alege Teleormanul, cel mai sărac judeţ din Europa, pentru ceva unde se compară cu Parisul, e de rîsul curcilor.

Alte cazuri de abuzuri administrative care au fost şi sunt la noi (un prefect liberal se ducea la nunţi cu elicopterul statului, maşinile statului sunt totdeauna folosite în campania electorală, vile şi iazuri cu circuit închis, foste imobile RAAPS sau Romsilva sunt folosite de nomeclatura locală în toate judeţele etc) au fost arareori judecate. De exemplu, premierul şi primarul Boc a angajat rude şi oameni de încredere de la nivel local în administraţia centrală, unii pe posturi inadecvate faţă de pregătirea lor (şofer consilier), fără niciun deranj de la DNA. Te întrebi de ce un caz cu prejudiciu minim, sub plafonul jurisdicţiei DNA, şi care se putea întîmpla în orice ţară de pe continentul european, chiar şi în landurile germane (excepţie fac Scandinavia, Anglia şi Olanda), a fost ales ca să se dea un mare exemplu de corupţie locală? Vorbim de o situaţie din anul 2010, anchetată începînd cu 2014 (cînd s-au semnat condici din urmă) şi la care ajungem în anul 2018 să facem proces. Intr-o justiţie normală, ar fi investit cineva într-un proces cu prejudiciu minim şi la care problema e de mult rezolvată (ele nu mai lucrează acolo)? Ei, aici începem să vedem că nu e aşa clară chestia cu statul de drept. Dacă e clar că Dragnea, ca orice baron local, are o concepţie patrimonialistă a statului (cum avea şi Băsescu, marele luptător anticorupţie, de aia şi-a pus fata pe lista partidului, cum are şi Trump, care şi-a angajat şi fata şi ginerele la Casa Albă), se ridică un număr de întrebări îngrijorătoare.

  • De ce a fost ales acest caz vechi, cu prejudiciu minor, unde angajatelor li s-a spus de fapt să se şi ducă la lucru şi să presteze voluntar la partid, ca un mare exemplu de corupţie, din toate cazurile de abuz administrativ care au loc la ora asta în toate administraţiile din România?
  • De ce au investit DNA-SRI (greu de crezut, dar au fost ascultări SRI extinse în acest caz minor, i-au urmărit multă vreme) în ancheta asta mai mult decît valoarea prejudiciului în acest caz? Raportul cost-eficienţă în cazul DGASPC e evident negativ, ascultările în sine costă mai mult ca toată tărăşenia, vedeţi stenogramele aici.
  • De ce se cere pentru Liviu Dragnea, care nu a făcut direct absolut nimic (se poate doar argumenta că el patrona peste întreg sistemul), pentru instigare la abuz în serviciu pedeapsa de zece ani, încălcîndu-se flagrant principiul proporţionalităţii (comparaţi cu un viol sau un deces provocat din vina unui conducător auto), cînd nu e clar dacă infracţiunea există?

Răspunsul, din păcate, e clar. Liviu Dragnea e o ţintă politică principală, e cel care e considerat duşmanul şefilor DNA şi SRI şi principalul rival al lui Klaus Iohannis şi e tratat altfel decît ar fi tratat altcineva. De exemplu, de cum a fost tratat Emil Boc. Ancheta a pus presiune pe fosta lui soţie, i s-a cerut să îl denunţe, s-a şi spus că a făcut-o deşi nu a făcut-o, femeia a dat înapoi 33.000 de lei, o treime din prejudiciu, deşi susţine că nu a făcut nimic rău (ar dispărea datoria publică dacă toţi cei care nu sancţionează pe cineva ar plăti asemenea prejudicii). Cine citeşte stenogramele lungi publicate în presă nu găseşte dovezi de implicare directă a lui Dragnea, numai dovezi de panică a unei mici funcţionărimi, plătită cu salariul minim, dar urmărită de parcă ar fi crimă organizată, nu abuz administrativ mărunt, cerîndu-i-se un singur lucru, să îl denunţe pe Dragnea? Cum cîştigă statul de drept din asta, plus faptul că grupuri de presiune merg la uşa tribunalului şi fac demonstraţii, punînd presiune pe judecători, care chiar or crede, săracii, că aici e un caz major unde pot lichida dintr-o lovitură patrimonalismul la români, în ţara unde toată lumea îşi pune cheltuieli private pe firme fără să clipească şi nimeni nu e acuzat de evaziune fiscală pentru asta, numai cînd e vorba de manipulat prim miniştri ne trezim cu asemenea idei?

Cum a putut ajunge o chestiune pur administrativă, care putea fi reglată fără instanţă, doar cu prejudicii restituite şi sancţiuni administrative, un caz de salvare a statului de drept? Nu e mai degrabă un caz de scufundare a statului de drept? Dacă e Dragnea, ăsta, criminalul pe care l-am crezut şi dacă a fost ascultat atîţia ani, de ce nu avem dovezi de vreo şpagă, delapidare, ceva mai serios şi vrem să îi dăm zece ani pentru chestia asta, care nu e un caz de corupţie individuală (nu a luat nimeni vreo şpagă), ci un abuz administrativ, care nu trebuia să ajungă în penal (şi de asta presiunea pe legislaţia anticorupţie)? Nu cumva se cer zece ani doar ca să nu aibă curaj judecătorii să îl scoată din cauză? În cazul lui Dragnea, acesta e al doilea proces în care poate fi condamnat fără dovezi directe că a făcut el ceva, doar pentru patronajul unui sistem patrimonial general, nu o fi cumva la limita statului de drept chestia asta?

Nu e de mers la uşa acestui proces, dacă nu sunteţi tălpaşi electorali pentru vreun contracandidat, dragi tineri din societatea civilă, pentru a cere condamnarea cuiva. Bunele intenţii duc la lucruri bune doar cînd se însoţesc de discernămînt.

Şi aici nu e clar de partea cui e statul de drept, care nu înseamnă tratament diferenţiat şi disproporţional, ci exact contrariul.  

Şi nu e clar dacă marţi seara va merita să bem şampanie că am răzbit baronii după cinsprezece ani de luptă, sau ne vom trage palme, că încercînd să rezolvăm o problemă care era de fapt una de dezvoltare, patrimonialismul (citiţi cartea mea aici, dacă vă interesează pe bune subiectul) am creat un mecanism judiciar care poate fi manipulat politic, ducînd la condamnări arbitrare, şi acum, şi în viitor. Mă bucur că unii au un răspuns clar: nu e o fericire să fii cognitiv imun la complexitate? Pentru cine nu e, nu uitaţi că îndoiala trebuie totdeauna folosită în favoarea acuzatului şi de asta aş prefera să nu se tranşeze nimic major pentru România în acest proces dubios. Poate găsim un caz mai clar, unde e mai puţin ambiguu de partea cui e statul de drept, şi nu poate fi confundat cu o vînătoare a unuia, ca aici? Că nimeni nu se poate alătura unei haite la vînătoare de om cu sentimentul că ia parte la un act de justiţie, nici măcar cînd omul e superbaronul local contra căruia luptăm de cinsprezece ani. Nu salvarea unuia despre care nu mi-am schimbat părerea e în joc, ci salvarea statului de drept.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite