La cazuri mai spinoase scria de-a dreptul numele politicianului de vîrf din partidul de guvernare care trebuia să dea decizia, adică îl radem, îl şantajăm sau îi dăm NUP. În 2013, pe seama carnetului cu instrucţiuni, Zlatanov a fost dat afară, iar în 2014 a fost şi arestat. Omul politic, un fel de Hrebe al lor, şi-a dat demisia din Parlament. În cursul investigaţiei, carnetul a făcut picioare şi a dispărut din camera de probe, astfel încît nici lista, nici preţioasele instrucţiuni nu mai există decît în memoria cititorilor. Pentru cine nu ştie, Georgescu, care avea mari ambiţii internaţionale – am şi azi un SMS de la el în care îmi spunea că e singurul român pe care l-a lăudat Joe Bidden, brava, ambasadă americană la Bucureşti, din ce în ce mai orientaţi sunteţi – se ocupa să se autopromoveze internaţional cam cînd a survenit accidentul. Cum adînc au spus cei din Consiliul de Integritate, a fost arestat pentru o treabă fără nici o legătură cu integritatea. Ziua omul performa perfect, numai la seral dădea pe la agenţia de restituire şi punea umărul la supraevaluări. Poliţia judiciară încă mai caută carneţelul din care data procesului lui Klaus Johannis din septembrie trecut s-a scurs în revista 22 si alte vreo două surse înainte ca dna Livia Stanciu să o fixeze – aleator. Data aia nu mai contează, şi sursa scurgerii o ştie orice prost, problema e ce alte nume mai sînt în carneţel şi de asta simt că, întocmai ca la bulgari, hîrtia se va evapora cu mai mult succes decît oamenii.

E cam greu, revelaţiile astea sînt zilnice, şi completate de Traian Băsescu cu strigături pe la B1 despre cum erau toţi buni cînd el era cel intangibil, şi au devenit nişte nemernici slugarnici cu puterea de după el a doua zi după ce şi-a pierdut postul (să fim exacţi, în anticipare cu cîteva luni mai devreme), să nu fie poporul bîntuit de teoria conspiraţiei şi sceptic de tot că rezolvăm ceva. Scepticismul nu îl opreşte să fie bucuros de jocul de domino, se bucură la căderea tuturor, dintr-un instinct sigur că nici unul din ăştia nu era acolo ca să îi facă bine. Hai să desluşim puţin prin telenovela asta cotidiană cu anticorupţia, care ţine brav piept celei de pe Kanal D, Trădarea. A cui trădare şi de către cine nu ştiu cum se poate măsura cu ce zice Băsescu că i-au făcut lui şi Elenei trupa Stanciu, Kovesi şi Coldea, care se cred instituţii şi au uitat cine i-a pus acolo unde sunt şi de ce. Cum nu am vreme pentru lungi expuneri şi găsiţi tot ce vreţi pe anticorrp.eu sau againstcorruption.eu, siteurile mele academice, doar cîteva precizări.

Prima a cărei nevoie o simt zilele astea este ce e corupţia şi mai ales ce nu e. Lumea e plină de comportamente neoneste. Lumea fură, trişează, înşală, minte, practică impostura şi aşa mai departe. Toate aceste comportamente sînt necinstite, penale şi incriminate în Codul Penal, sau majoritatea lor. Dar corupţia e o formă special de necinste, e atunci cînd cineva profită de autoritatea sa publică pentru a-şi trage, lui personal sau unor cunoscuţi, un profit în detrimentul interesului public. De asta atunci cînd un chelner te fură la nota de plată asta nu e corupţie, decît dacă chelnerul are cumva vreo autoritate conferită asupra ta, cum avea FNI prin garantarea de către o bancă de stat.Acest transfer de autoritate publică face acel caz corupţie, altfel ar fi doar fraudă. Frauda şi corupţia merg adesea împreună – să zicem că poliţia nu intervine să prevină o fraudă pentru că ia un comision ea însăşi, deci o mită, dar sunt totuşi complet distincte. Corupţia e posibilă pentru că există o putere excesivă şi arbitrară a cuiva asupra resurselor publice. Pentru prima oară avem dovezi semnificative statistic. Colegele mele Mădălina Doroftei şi Valentina Dimulescu au folosit toate contractele pe infrastructură de peste un milion de euro şi au găsit că firmele politic conectate – care au legături cu oameni politici sau donează în campanii – cîştigă semnificativ mai mult atît fonduri naţionale, cît şi fonduri europene. Vorbim de mii de contracte, nu mai există scuza coincidenţei. Or, dacă asta e corupţia, asta nu se poate corecta pe fond decât reducînd puterea excesivă şi arbitrară (vedeţi raportul anual SAR, cap. II, III, XII).

Corupţia noastră vine din această asimetrie a puterii din comunism, care făcea din fiecare gestionar un Zeus, şi mulţi din oamenii de afaceri care merg azi la închisoare sunt foşti gestionari, uitaţi-vă la feţele lor. 

Nu imperiul otoman ne-a nenorocit, ci felul ezitant în care (nu) ne-am desprins de comunism, de asta ţările cele mai radical anticomuniste după 1990, precum Estonia sau Polonia, sunt şi cele mai curate, iar ţările cele mai şovăitoare, ca Rusia şi Ucraina, sunt cele mai corupte. 

Practic secvenţa istorică e aşa: cine are puterea jefuieşte avutul public, mai întîi prin violenţă (are puterea să ia ce vrea), pe urmă prin corupţie. Mineriada şi corupţia sunt două episoade din acelaşi serial postcomunist, nu două filme diferite. Cînd clasa conducătoare nu ne-a mai putut fura oficial s-a pus pe furat pe şest. Părinţii sau bunicii şedeau pe gratis în vile RAAPPS, fiii şi le privatizează la preţuri preferenţiale. Ca atare, băgarea ei în puşcărie, cu cătuşe cu tot, e o fază istorică de neevitat, chiar dacă nu rezolvă totul, că trebuie să semnalizăm că aceşti oameni nu mai au puterea pe care o aveau, şi cine judecă asta prin comparaţia cu alte context, alte ţări şi alte istorii se înşeală.

Ca atare, să risipim nişte confuzii, austeritatea o fi greşită ca politică, dar nu e corupţie, numai pentru că îi iei ceva unuia că ai putere asupra lui (25 la sută din salariu) nu eşti corupt dacă din asta nu te alegi cu nimic. Şi nici nu are sens, într-o ţară în care puterea continua să fie asimetrică şi numai de curînd a început să se niveleze – adică şi oameni cu multă putere dau socoteală în faţa legii, mai nou, să boceşti că anticorupţia e o nenorocire (corupţia, în schimb, care e principala sursă a inegalităţii, că ea face şi desface tot, inclusiv proprietatea, nu e o problemă). După cum s-a văzut clar la noi, şi conform cu teoria expusă mai sus, nu clasa foştilor proprietari e cea care s-a îmbogăţit în România de tranziţie, ci clasa celor conectaţi cu comisia de restituire, alde Georgescu sau Bica fiind executanţi, nu modeşti, pentru alde Hrebenciuc, Udrea, Adam sau Chiuariu.  Toata lumea care vine într-un asemenea mediu e forţată să dea mită, cine vrea să rămînă curat nu investeşte în asemenea ţări, cum mi-a spus MAE japonez de la prima mea vizită acolo, ei investesc numai în ţări dezvoltate unde deja corupţia e sub control. Unul dintre şpăgarii care intră zilele astea la zdup era firma favorită de avocatură a guvernului sub mai multe guverne de culoare diferită – firmele străine din Bucureşti ştiau şi turbau, avocaţii francezi cu care am vorbit eu sunt aliaţi, nu ei au corupt guvernul, ci conectaţii autohtoni, care, da, mai se aliau şi cu străinii, dar să nu uităm sursa, sursa e puterea discreţionară a celui care cumpără, el e cel care poate şantaja pe cel care vinde – că acela poate da faliment. Corupţia e despre stat şi abuzul de autoritate al statului, partea privată există întotdeauna, dar cu vină secundară.

Istoric vorbind, statul reuşeşte să fie autonom şi impartial faţă de grupurile de interese datorită administraţiei, ceea ce Max Weber numea birocraţie. Regii absoluţi din Europa, în dorinţa lor de a controla mai bine pe aristocraţii care rezistau autorităţii lor au dezvoltat aceste birocraţii civile şi militare, înainte de democratizare şi de apariţia partidelor politice. Reformele napoleoniene, copiate în Prusia, au dus pe culmi puterea şi competenţa unei clase administrative creată ca şi contrapondere la cea a privilegiaţilor puterii. Apariţia ulterioară a alegerilor nu a mai afectat autonomia birocraţilor, şi cele două grupuri, politicienii şi birocraţii, s-au controlat şi îmblînzit reciproc.

Situaţia în care ai alegeri şi partide mai întîi, şi apoi încerci să construieşti clasa administrativă este mult mai proastă. Politicienii politizează administraţia ca să o folosească în scopuri corupte, şi administraţia nu are forţă să reziste. Şi nici voinţă, dacă e prost plătită şi desconsiderată adesea, cum e la noi. Te trezeşti astfel că statul întreg e un aparat discreţionar, şi e destul de greu să schimbi asta cînd oamenii politici continuă şi vor continua să se poarte la fel, pur şi simplu pentru că au ajuns în politică dat fiind că altfel nu ar avea acces pe calea altor talente la acest stil de viaţă. Treptat forţa principală pentru a schimba situaţia, votanţii, slăbeşte: avem o asociere semnificativă pe judeţe între numărul de condamnări definitive DNA şi prezenţa la vot. Cu cît mai mare corupţia politică percepută, cu atît mai puţini oameni votează, percepînd aceeaşi mizerie. Şi asta ne scade forţa.

Iar forţa asta e indispensabilă, pentru că o curăţenie profundă nu va exista dacă votanţii nu înlătură ei, om cu om, toată trupa asta. E bine că l-a luat DNA pe Mazăre, dar e rău că votanţii nu au fost în stare. Nici o ţară din lume nu s-a curăţat exclusiv prin campanii judiciare, şi există riscul ca agenţiile să fie folosite politic, cum se vede în povestea cu ANI. Controlul public, atenţia media sunt singurele garanţii. Nu contează, noi văd că facem agenţii noi, ca asta de recuperare a prejudiciului, deşi aceleaşi puteri uşor sporite, de coordonare, le putea lua oricare din instituţiile care vor coopera pentru a ajuta această agenţie, fără noi angajaţi. Înţeleg că nu ne place cine conduce fiscul, dar nu putem crea o agenţie doar pentru asta, aşa cum nu l-am putut împiedica pe Georgescu nu  vom putea opri nici la agenţia nouă numirea unuia despre care afli ulterior că şi-a cumpărat poziţia, mai ales că asta e şi lucrativă, ar urma să valorifice ce e confiscat. Iar la fisc lucrurile se pot schimba – nu există vreo soluţie anticorupţie care să meargă dacă vor fi numiţi pe mai departe oameni care nu vor să facă nimic. Oamenii, nu agenţiile, fac schimbarea, de asta ar trebui mandate la DNA mai lungi decît cele politice nu mai scurte, ca acum. Aventura continuă.

Va rugăm să comentaţi pe marginea acestui text pe Romaniacurata.ro