Nu există Dorel numai la clasa muncitoare - Doreii noştri au ţara pe mână. De exemplu, luaţi-l pe domnul Tudor Prisăcaru, conducătorul cercetării după ce ministrul doctorand Costoiu a fost remaniat, ne propune săptămânal alte refome. Întrebarea este ce anume îl califică pe dl. Prisăcaru să propună orice fel de reforme? Faptul că a condus o universitate fără nici un titlu de glorie în cercetare, că practic el personal nu există pe Google Scholar, că are reputaţia că dă telefoane de pile inclusiv la DG Research, aşa e de gafeur, că a făcut parte din echipa care a confiscat fondurile străine pentru cercetare, trecute direct sub controlul MEN şi partial retrase de donator după această ispravă? Înainte ca dna Andronescu să se întoarcă la putere, cercetarea părea să fi intrat pe un făgaş clar: cu evaluatori externi şi copiind ca organizare modele din ţări cât se poate de evoluate. De atunci Doreii lui Victor Viorel s-au pus pe ea. Dacă însă guvernul Ponta pică, la cine va ajunge acest minister „soft”, pe care nici un bărbat serios, de ăia cu perspective de DNA, nu îl vrea? La femeile din opoziţie. Ce viitor credeţi că o aşteaptă pe senatoarea sexy PNL, Vasilica-Steliana Miron, 35 ani, cu diploma de la o universitate privată şi vreo trei anişori de practică profesională în baroul Suceava, începătoare în limba engleză? Că nu o să ajungă direct la Ministerul Justiţiei. Şi, staţi liniştiţi, dacă nu e ea - care are măcar calitatea sincerităţii fruste - o să fie una cam ca ea, că, după cum am mai spus, e plin avionul de Bruxelles de Vasilici cu picioare lungi, diplome de la universităţi particulare şi un frumos viitor în politică. Deja anturate de mafiile din sectoarele pe care le vizează.
 
Oamenii noştri politici de vârf nu sunt proşti. Nu or avea pregătirea corespunzătoare, dar în orice caz
Victor Ponta, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, ca să rămân mai aproape de zilele noastre sunt toţi oameni inteligenţi. Dar nici unul nu dă dovezi că a înţeles că elementul crucial al modernizării partidelor şi administraţiei este construirea unui sistem pe bază de merit, eliminarea Doreilor de la pârghii. Dimpotrivă, în ultimii zece ani în care ei au fost preşedinţi, prim miniştri şi şefi de partide orice urmă din sistemele anterioare, care existau cât de cât, au fost temeinic distruse, ducând la adevărate catastrofe. Cea mai elocventă metaforă citită de mine vine din textul unui profesor din Oradea, un domn Maci, care scrie cu o sinceritate înfricoşătoare despre cum ”reformele” din educaţie au distrus ce mai rămăsese din aceasta. Pe vremuri, spune el, erau table de lemn, pe care scriai cu cretă. Creta era rareori în cantitate suficientă furnizată de stat, dar, fiind ieftină, fiecare profesor care voia să îşi facă datoria se putea aprovizona şi funcţiona rezonabil. S-a cheltuit o avere să fie înlocuite cu table magnetice, pe care scrii cu markerul. Markerele fiind însă scumpe, se fură sau nu se pot înlocui uşor iar tablele au devenit repede inutilizabile că s-a scris pe ele cu pastă permanentă, care nu se mai şterge. Secvenţa este tipică:
 
1.      Completa neînţelegere a probemei care trebuie rezolvată (de exemplu, spun de ani de zile, şi nu doar eu, numai examenele depăşite ca formă se pot copia, soluţia nu e să cumperi camere video şi microfoane, ci să schimbi felul de a examina elevii, corupţia strategică pe care trebuie să o elimini nu e a celui care păzeşte o sală şi închide ochii la copiat, ci a celui care ţine ostatic un întreg sistem de educaţie în primitivism, ca să vândă el şi industria lui de meditaţii rezumate de învăţat pe de rost).
 
2.      Propunerea unei soluţii ”miraculoase” care se bazează pe tehnologii practic de unică folosinţă (table magnetică, camera video) dar foarte costisitoare şi anulează complet felul anterior de organizare, în loc de a investi în scheme personalizate, în oameni (plata mai mare a profesorilor care fac coaching cu copiii care au nevoie de ajutor, fonduri de stimulare sau creare acces, un laptop pentru fiecare copil, etc)
 
3.      Transformarea unei probleme răspândite, dar rezolvabile, într-o problemă de acţiune colectivă generală şi irezolvabilă (unii scriu cu markerul permanent iar alţii încearcă să şteargă).
 
Distrugerea sistemului pe bază de merit din societatea românească, totdeauna viciat de pile şi relaţii, dar totuşi functional în deceniile opt-nouă ale secolului trecut a devenit o problemă enormă în România. Pentru că dorelismul din politică mai mergea atunci când la bază structurile de merit din profesii ca medicină, educaţie sau arhitectură ţineau ţara în picioare. Odată însă ce la ISU distrugi sistemul, cad elicoptere şi mor oameni. E doar o metaforă. În alte zone, de la organizare sanitară la învăţământ situaţia e mai puţin vizibilă. Dar cam asta e. Excepţiile, precum proiectul Măgurele, împins de mai multe guverne dintr-un ultim instinct de supravieţuire, strălucesc aşa de tare tocmai pentru că în jurul lor e praf şi pulbere totul.
 
Educaţia şi cercetarea sunt ariile din care se aşteaptă să vină soluţia creatoare pentru ”convergenţă”, noul cuvânt şablon pentru dezvoltarea şi prinderea din urmă a UE-12. Indicaţii despre cum ar trebui ele să performeze ca să ne ajute la ceva au ajuns până şi în semestrul European, documentul de monitorizare şi recomandări adresat de Comisia Europeană ţărilor membre, şi nu e de mirare, pentru că ţări mici europene, ca Irlanda sau Finlanda, au folosit cu succes asemenea strategii de dezvoltare. O scurtă moderare a unui panel la Reprezentanţa Comisiei despre cum poate ajuta educaţia la convergenţa României cu UE lunea trecută m-a convins însă că aşteptăm degeaba. Aceste sectoare nu sunt în situaţia de a ajuta România să recupereze vreun decalaj de dezvoltare. Nu doar că suntem pe ultimul loc, cum puteţi vedea din graficele mele din ”Nature”, dar trendul nu e pozitiv. Oamenii din aceste domenii convocaţi nici nu se prinseseră că există asemenea aşteptări şi vorbeau de cum trebuie noi să le rezolvăm lor problemele, nu invers. Aşa şi e. Secvenţa vicioasă continuă- pentru legitimare, Banca Mondială ne-a mai făcut pe banii noştri un raport pentru folosinţa MEN, tot fără să aibă bugetul şcolilor şi alte cifre elementare la nivel de comunitate de dezvoltare, aşa că acum putem lua de la capăt ciclul de reforme negândite. Nici vorbă să se facă la ora asta o dezbatere reală pe cum planul national de convergentă poate fi sprijinit pe domenii cheie (pe cele generale le vedeţi aici).
 
Întrebarea nu e ce se poate face, ci cine poate face şi are de ce să schimbe ceva. Şefii de partide nu sunt conştienţi sau nu vor să se bage. Fie numesc, ca Victor Ponta, pe cineva de faţadă cu o diplomă bună (Ioana Petrescu nu a cîştigat vreun concurs de dosare, în care să arate că a rezolvat ea undeva o problemă de dezvoltare, fie şi în Nepal, a fost numită pentru că avea o relaţie, asta e exact contrariul unui sistem pe bază de merit, chiar dacă are diplomă de la Harvard, Harvard nu dă diplome de miniştri de finanţe). Fie scriu comunicate, precum Klaus Johannis, cum vor rezolva ei problemele educaţiei chiar împreună cu organismele care perpetuează aceste probleme de ani de zile, doar din instinctul sigur de a te alia cu puterea din profesiuni (poate trece Consiliul Rectorilor de la Ponta la Johannis). Mai sunt şi considerentele meschine la mijloc, miniştrii sau consilierii prezidenţiali au şi ei nevoie de un doctorat, de o catedră, de o avansare şi nu au de ce să tulbure apele în zona educaţiei. De asta nu am speranţe că din zona politică ne va veni vreun ajutor. Dimpotrivă: politicienii vor continua opera lor de distrugere, cum au făcut la Institutul Cantacuzino, care a ajuns la faliment dintr-un singur motiv, că oamenii politici au ţinut nu doar să numească directori politici, dar le-au mai dat şi indicaţii. Aşa s-a ajuns la distrugerea unei instituţii performante, creată de o persoană privată (doctorul Cantacuzino) căreia i se făcuse catedră la 40 de ani într-o universitate românească după o formare în străinătate combinată cu practica la noi (un perfect exemplu) şi i s-a creat un institut de stat care prelua un grup performant de cercetători strânşi în jurul său (care l-au ajutat să scrie legi, să organizeze campanii antiepidemii, să organizeze sistemul sanitar tot aşa de mult ca şi la cercetarea propriu zisă). Modelul Cantacuzino - găseşte o persoană sau un nucleu de performanţă şi în jurul lui construieşte o instituţie publică - e singurul care merge, pe baza lui s-au dezvoltat SMURD şi Măgurele.
 
Dacă oamenii politici nu sunt cu noi, există ceva ce pot face elitele din societatea noastră? Încep cu Academia, instituţie resuscitată sub preşedinţia lui Ionel Haiduc. Sunt două probleme care împiedică Academia să joace rolul care i-ar reveni în a cere mai stringent oamenilor politici să pună umărul la reconstruirea unui sistem de merit. Unu, organizarea ei cu totul deconectată de un sistem deschis contemporan, care face ca exact pe zonele strategice să nu aibă resurse umane şi să nu poată propune un model de urmat. E bine că Academia monitorizează scientometric pe cercetători, dar unde duce monitorizarea? De ce nu ar ţine universităţile doar concursuri cu unul pe loc, dacă Academia exact aşa numeşte directorii institutelor sale (rar există concurenţi, şi totdeauna se ştie cine câştigă). Datorită lui Victor Ponta, slujbele publice sunt postate acum pe un portal:  aşa am văzut că Academia scoate la concurs jobul de director al Institutului de Ştiinţe Politice, care, în mod tipic, nu are o lucrare ISI per întregul institut, deci nu e clar de ce există. Cum era dacă îmi trimiteam dosarul, cu indicele Hirsch de 18, două granturi europene de 15 milioane de euro în ultimii cinci ani, din care unul Horizon 20-20, o revistă ISI omologată de peste zece ani, publicaţii în Nature şi Cambridge University Press? Probabil se anula concursul: aşa, îl va câştiga cineva cu indice sub 1.
 
Dar- şi aici ajung la a doua problemă a elitei noastre academice- îl va câştiga orice sociolog sau politolog cu indice sub 1-2, cum sunt majoritatea (aflăm de la Adrian Papahagi, alt ”reformist” care se opune monitorizării)? Nu. Foarte probabil, îl va cîştiga unul afiliat SIE, că în ultimii ani o reţea fostă sau actuală SIE a investit din greu în ”elita alternativă”, ”proiectul România”, ”teme fundamentale” şi aşa mai departe. Reţeaua, în trecutul ei legată de Marius Locic, Jurnalul Naţional şi diverse fundaţii române de prin străinătate, se acoperă şi cu vreo câţiva inocenţi, dar pe fond asta e. Pe vremuri era descrisă, când Evenimentul Zilei era încă un ziar independent, în serialul ”Cupola” (http://www.evz.ro/serviciul-imobiliar-de-elita-799699.html şi http://www.clubromania.org/). Întrebarea e însă, cum ajung oameni ca Marius Stoian să aibă blog pe Academia Română şi să treacă drept savanţi în orice domeniu, sau să patroneze mari proiecte de elite alternative ca ”România noului val”? Şi cum poate o instituţie aşa de infiltrată (ai cărei mulţi membri probabil habar nu au cine a dat permisiunea acestor indivizi să le folosească numele) să ne ajute ea pe noi să facem vreun strop de ordine? Aş vrea să fie clar că nu am nimic contra SIE, sunt convinsă de patriotismul lor, ca şi de al DIE care l-a precedat (avem, nu-i aşa, opera generalului Pacepa mărturie) dar nu îmi plac monopolurile. Iar acum avem cam un monopol SIE pe elita alternativă, pe komentatura de politică externă şi chiar pe lângă KJ, civilii se simt izolaţi pe acolo. Voi poate aţi uitat, dar eu sunt profesor de democraţie, ca să ajungem în NATO am promis că au control civilii asupra forţelor armate, şi nu invers.
 
Şi în afara Academiei? De unde să vină rezistenţa? Organizez o nouă ediţie a Universităţilor Curate cu scopul de a ajuta la agregarea reformiştilor din mediul academic- dacă nu există sau nu vor să coopereze între ei va fi un eşec, că nu se va reuşi reformarea de noi, cei din universităţi străine. Structurile locale sunt toate politizate sau oamenii intimidaţi. Să nu uităm că în comisia care a făcut-o şefă la Biblioteca Naţională pe specialista în contra-terorism erau rectorul Universităţii din Bucureşti şi şeful organismului universitar de acreditare, ambii oameni onorabili, dar care s-au conformat. Toată lumea se conformează şi azi, cum se conforma sub Ceauşescu, asta e tragedia.
 
Dar s-ar putea face ceva? Absolut. Dacă Ponta şi Johannis ar agrea că sunt ei părinţii acestei revoluţii, că nu se poate decât prin consens, banii europeni de asistenţă tehnică şi POSDRU ar putea fi transformaţi într-un gigantic program de reorganizare a sistemului pe merit. Am aduce pentru doi ani şefi de vamă poliţişti de frontieră germani pensionaţi, am aduce inspector şcolari din Franţa să ne rezolve cu inspectorii numiţi politic şi să ne construiască un sistem neutru, poliţişti şi manageri de spital din Suedia şi aşa mai departe. Consiliul Europei ar ajuta la sistemul din administraţia publică, şi tot aşa, având europeni nu doar ca sfătuitori ci ca şefii acestor comisii de recrutat manageri sau chiar şefi ei înşişi pentru un an, doi, cât facem alte reguli şi numim oameni noi, pe altă cale. La Comisia Europeană lumea ar aplauda - deja mă trage deoparte pe culoare, că nu e un secret pentru nimeni că ţara merge prost. Ce să facem să punem România pe şine? Inclusiv o reformă radicală a felului în care se dau banii europeni este luată în considerare.
 
Şi putem începe cu institutul Cantacuzino. Chemaţi pe cei de la Institutul Pasteur să îl reorganizeze şi vă garantez că în doi ani îl pun ăia pe şine. Numai nu vă mai ocupaţi voi. Omorâţi orice lucru pe care puneţi mâna.
 
Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro