Trebuie să existe o explicaţie mai amplă pentru care ALDE, partid format din oameni de dreapta, educaţi la cursurile de zi ale celor mai bune universităţi din ţară şi străinătate, acceptă să stea lângă caroseria dezmembrată a PSD-ului de azi, condus de Liviu Dragnea şi echipa sa.

Fără o explicaţie solidă, pe care ALDE este obligat să o ofere măcar în virtutea faptului că solicită votul alegătorilor, apar o serie de întrebări şi situaţii ilogice, chiar bizare.

De exemplu, cum poate Renate Weber, un excepţional expert în drept, fost preşedinte al Fundaţiei Soros în Bucureşti (1998-2007), să valideze, chiar şi prin tăcere, teoriile inepte ale lui Liviu Dragnea despre „statul paralel“, construit şi finanţat cu ajutorul lui Soros?

Cum poate prietenul meu Anton Anton, profesor universitar doctor în domeniul construcţiilor energetice, fiu de academician, fost preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare, fost ministru al Educaţiei şi Cercetării, unul dintre fondatorii proiectului Laserului de la Măgurele, să nu aibă un disconfort atunci când, în calitatea pe care o are azi, aceea de ministru al Energiei, se uită la colegii PSD din Guvern, în marea lor majoritate absolvenţi întârziaţi de liceu şi universităţi private, care nu au trecut încă testul vreunei validări profesionale?

Cum poate Daniel Barbu, unul dintre profesorii care au avut un rol esenţial în lansarea ştiinţelor politice în România, după Revoluţia din 1989, şi care a fondat Facultatea de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti, să nu sesizeze şi să nu aibă o poziţie publică împotriva tendinţelor dictatoriale şi acţiunilor nedemocratice ale lui Liviu Dragnea?

Cum poate Tăriceanu să colaboreze cu Dragnea?

În ceea ce-l priveşte pe domnul Călin Popescu-Tăriceanu, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt şi mai greu de explicat. Domnia sa este un liberal cu o cultură solidă şi cu multă experienţă politică. A fost un prim-ministru bun, cu un discurs calm, dar ferm, cu mult respect pentru oamenii politici, dar şi faţă de profesioniştii din administraţie, diplomaţie, educaţie etc.

Este şi va rămâne în istorie ca prim-ministrul care a ştiut să continue munca guvernelor Isărescu şi Năstase şi a finalizat procesul de aderare a României la UE, la 1 ianuarie 2007. După 2009, s-a retras discret din prim-planul politicii liberale şi i-a lăsat pe cei mai tineri să-şi pună amprenta în partid (câţi politicieni au făcut până acum acest lucru?).

Reintrarea în politica de vârf s-a făcut în martie 2014. După demisia lui Crin Antonescu din fruntea Senatului, Victor Ponta, la acel moment prim-ministru şi preşedintele PSD, a considerat că partidul său nu trebuie să revendice acest post şi, prin urmare, l-a propus pe Calin Popescu-Tăriceanu pentru funcţia de preşedinte al Senatului României.

Toţi cei din PSD au sprijinit propunerea lui Ponta cu o singură excepţie: Liviu Dragnea, care a susţinut până în ultimul moment că este o greşeală nominalizarea lui Tăriceanu, deoarece ar trebui să fie „unul de-al nostru, pe care să-l avem aproape“.

Prin urmare, este firesc să ne întrebăm cum reuşesc aceşti doi oameni politici atât de diferiţi - Tăriceanu şi Dragnea - să colaboreze într-un proiect politic care, din punctul meu de vedere, este falimentar şi pentru ei, că politicieni - alegerile sunt aproape -, dar şi pentru ţară?

Cum poate dl Tăriceanu să susţină teoriile lui Dragnea despre „statul paralel“, când ceea ce invocă Dragnea - de exemplu celebrele protocoale - au o bază legală construită în perioada mandatului lui Tăriceanu ca prim-ministru?

Cum poate dl Tăriceanu să-l atace pe ambasadorul român în SUA, domnul George Maior, şi pe ambasadorul SUA în România, domnul Hans Klemm, spunând că nu-şi fac treaba, fără să se gândească la faptul că relaţiile diplomatice dintre cele două ţări nu pot fi chestionate la televizor, de al doilea om în stat, fără să existe o bază reală în acest sens?

Şi, pentru că ironia să fie maximă, în timp ce George Maior este criticat la Bucureşti, în SUA este onorat de Camera Reprezentanţilor din statul Arizona „pentru devotamentul în serviciul public şi dezvoltarea relaţiilor româno-americane“.

Cum poate dl. Tăriceanu să asiste sau chiar să susţină atacul domnului Liviu Dragnea la Banca Naţională a României?

Cum poate domnul Tăriceanu, o persoană care ştie ce înseamnă autonomia universitară, să nu vadă atacurile periodice ale PSD la adresa unor universităţi din România, mai exact acele universităţi mai atente la derapajele democratice ale Guvernului PSD, deci mai critice?

Cum acceptă dl Tăriceanu ruperea de familia politică europeană ALDE, dar nu ia în calcul ruperea legăturilor cu PSD-ul lui Dragnea, pentru a conserva statutul de partid european democratic al ALDE România?

Citiţi continuarea aici