Odată trecut cu bine momentul 1 Decembrie 2018 prin marcarea Centenarului Marii Uniri, partidele politice din România îşi fac socotelile pentru anul electoral 2019. Pe final de primăvară este programată o repetiţie cu public: alegerile europarlamentare din 26 mai în care se distribuie câteva zeci de sinecuri şi se radiografiază situaţia politică la moment. Cea mai recentă referinţă validată prin vot a raportului de forţe o avem din decembrie 2016 şi deja nu mai este foarte relevantă cu privire la cine contează şi pe câte procente se bazează. Miza principală pentru 2019 sunt alegerile prezidenţiale din toamnă, care vizează ocuparea unei funcţii cu mare prestigiu simbolic şi dictează tonul general pentru alegerile locale şi legislative din 2020.

Într-o republică semiprezidenţială şi în mod particular în România, instituţia preşedinţiei are prerogative foarte limitate. Prima Constituţie postcomunistă a reflectat temerea ca o singură persoană să concentreze în mâinile sale toată puterea în stat, iar revizuirea din 2003 a perpetuat această temere. Practic, Constituţia îi conferă preşedintelui întâietate în momente-cheie, precum numirea prim-ministrului, a fiecăruia dintre membrii cabinetului, a şefilor unor instituţii ale statului, promulgarea legilor şi reprezentarea externă. În restul timpului, funcţia preşedintelui României este mai degrabă decorativă, dacă persoana care o deţine este dispusă să joace în limitele constituţionale. Iar aceasta pentru că, odată învestit în funcţie prin decret prezidenţial, prim-ministrul exercită în realitate cea mai mare parte a puterii executive. De acţiunile premierului, şi nu de ale preşedintelui, depinde în cea mai mare măsură bunăstarea cetăţenilor şi progresul de zi cu zi al ţării.

Deşi săracă în conţinut executiv pentru mare parte a mandatului, funcţia de preşedinte al ţării rămâne, în plan instituţional, cea mai înaltă funcţie în stat şi respectiv, în plan personal, cea mai râvnită funcţie de către politicieni şi partide. Să o zicem pe şleau: este o sinecură pe cinci ani care încununează cariera oricărui om politic şi ridică profilul oricărui partid care reuşeşte să-şi trimită candidatul în fotoliul comod de la Palatul Cotroceni şi din restul vilelor de protocol ale RA-APPS. Postul de preşedinte se pretează foarte bine unui om neconflictual din fire, care caută să recupereze vacanţele pierdute în toţi anii în care a trebuit să marcheze performanţe administrative (care să fie şi percepute ca atare de electorat) pentru a-şi construi un profil prezidenţiabil.

Pe cât de limitată în prerogative, prestigiul funcţiei de preşedinte al României este fără egal şi la fel este legitimitatea conferită de votul popular. Prin prisma aşteptărilor de la un preşedinte, alegerile prezidenţiale sunt scrutinul care suscită cel mai mare interes din partea electoratului român. În 1990, aşteptările din partea unui conducător de ţară se bazau pe profilul singurului preşedinte pe care îl avusese ţara, de la crearea, în 1974, a funcţiei de şef de stat. O figură paternalistă şi unificatoare, activ implicată în bunul mers al ţării, blândă, dar fermă, mână forte în relaţia cu politicienii şi străinătatea, dar cu suflet sensibil la problemele românilor. Aceeaşi Constituţie îi interzice să fie membru de partid pe durata mandatului, fapt care creează în rândul cetăţenilor iluzia că preşedintele României ar pluti echidistant pe deasupra întregii clase politice. Dacă ar fi aşa, probabil că partidele nu şi-ar investi resursele în costisitoarea campanie electorală prezidenţială.


Liviu Pleşoianu la mitingul PSD de pe 9 iunie 2018 FOTO Inquam Photos / Bogdan Buda

Cei dintâi care au simţit chemarea...

Cronologic, primul care şi-a anunţat în presă intenţia de a candida pentru Cotroceni în 2019 a fost Liviu Pleşoianu, de departe cel mai exotic parlamentar PSD. Cel care încă din vara lui 2017 îl provoca pe Klaus Iohannis la dezbateri televizate, apoi brava spunând că preşedintele nu are curaj să-l înfrunte. După un an şi jumătate de răsfăţ mediatic primit pe nimic altceva decât vorbe războinice, inclusiv la adresa PSD şi a lui Liviu Dragnea, candidatura la prezidenţiale încă figurează între obiectivele sale politice, pe lângă lupta personală cu Soros, multinaţionalele şi statul paralel. Jucător iscusit, Dragnea mai are totuşi timp un an să reaşeze piesele pe tabla de şah şi să scoată din joc nebunul. În atare situaţie, Pleşoianu, care deja a preluat de la Bogdan Diaconu ştafeta de portavoce a intereselor ruseşti în spaţiul public românesc, şi-ar crea o platformă politică pe modelul PRU şi ar candida pe cont propriu la prezidenţiale. Ba chiar s-ar integra în strategia PSD care astfel ar avea în primul tur un candidat neasumat, pe post de aruncător de grenade la adresa adversarilor şi deschizător al drumului curat către turul II pentru candidatul asumat al PSD.

Următoarea declaraţie de intenţie prezidenţiabilă a fost de aceeaşi factură insolită, cu deosebirea că sunt de prezumat bune intenţii din partea lui Mircea Moise, cetăţean român în vârstă de 75 de ani, născut în Basarabia şi crescut în Ardeal, actual rezident al Germaniei. Chiar şi calificarea profesională este superioară contracandidatului cu părul împletit în coadă de cal: domnul Moise a fost maistru instructor, profesor de muzică şi inventator. Anunţul candidaturii, recepţionat în februarie 2018 de presa românească, l-a făcut pe o platformă online de limbă germană. Manifestul politic în 300 de puncte (varianta detaliată) este din fericire în limba română, căci poate ne-am fi supărat să citim în germană despre „educarea Românilor care mănâncă ca porcii, fumează ca Turcii şi beau ca Ruşii“. Dacă l-am avea pe Mircea Moise preşedinte din 2019, ne-am pricopsi cu o nouă capitală în centrul ţării numită Silvania, raioane în loc de judeţe, republică prezidenţială şi Parlament ales de sindicate.

Faptul că un venerabil cetăţean expatriat voluntar are între preocupări binele ţării sale este în sine unul îmbucurător. Cine spunea că ne pleacă tinerii în străinătate? Fals. Ne pleacă şi septuagenarii. Iar acolo unde ajung le vin idei trăsnite. De reţinut totuşi de la domnul Moise un punct generos în programul său prezidenţial: „Demararea tratativelor pentru reunirea cu România a provinciilor româneşti din afara ţării“.


Klaus Iohannis FOTO Inquam Photos/Octav Ganea

Preşedintele în funcţie porneşte în cursă cu şansa întâi

În a doua jumătate a lunii iunie a lui 2018, Klaus Iohannis şi-a anunţat dorinţa de a candida pentru un nou mandat de preşedinte al României. Punea astfel capăt unor speculaţii şi conspiraţii vehiculate în presă, cum că ar declara forfait precum Emil Constantinescu în 2000. Primii care au răsuflat uşuraţi au fost liberalii, căci nu au pe banca de rezerve nicio alterativă cu profil prezidenţiabil. Spre deosebire de predecesorul său la Palatul Cotroceni, Iohannis chiar joacă după Constituţie, astfel că nu a ajutat cu nimic PNL după înscăunarea în funcţie altfel decât prin angajarea unor consilieri prezidenţiali din rândurile partidului. Ba chiar, la consultările din ianuarie privind desemnarea actualului premier, Iohannis a umilit PNL reproşându-le liderilor săi că nu au coagulat opoziţia, deşi era evident că liberalii nu aveau cum să ajungă la un numitor comun cu PMP, care a venise la consultări să facă spectacol prin două nominalizări fanteziste.

Preşedintele joacă atât de strict şi de neromâneşte după reguli încât a semnat decretul de revocare din funcţie a Laurei Codruţa Kövesi imediat ce i-a solicitat-o Curtea Constituţională. La trei săptămâni după anunţarea candidaturii, Iohannis s-a conformat sec cerinţei CCR, fără un cuvânt de laudă şi fără vreo compensaţie morală pentru cea care, printre suporterii preşedintelui, a întruchipat lupta anticorupţie din România. Revocarea a fost cerută de o Curte Constituţională formată din membri numiţi politic, dar s-a parafat cu mâna preşedintelui. Pentru Dragnea şi Tăriceanu, a fost alibiul perfect în faţa Occidentului: pe Kövesi a revocat-o însuşi preşedintele.

Dacă Iohannis ar fi refuzat ori amânat semnarea decretului de revocare, probabil că majoritatea parlamentară PSD-ALDE l-ar fi suspendat, după ce ar fi obţinut un aviz favorabil din partea CCR, şi ar fi demarat referendumul pentru demitere. Iohannis însă nu are apetenţă pentru risc ori nu a vrut să declanşeze criza politică în ţară, aşa că a preferat să se conformeze ca să-şi încheie liniştit mandatul. Preşedintele a fost pus în situaţia de a scoate cu mâna sa castanele din foc, oferind adversarilor o victorie tactică în vreme ce şi-a şubrezit poziţia în faţa propriilor susţinători, pe plan intern şi extern. Este de aşteptat ca Iohannis să piardă puncte pe această temă în campania electorală prezidenţială, mai ales dacă noul şef al DNA nu va avea rezultate răsunătoare în 2019 sau cel puţin PR-ul lui Kövesi.

În lipsa unui eveniment major sau a unei improbabile rocade tip „dragă Stolo“ cu un candidat mai bine cotat în sondaje, preşedintele în exerciţiu are biletul asigurat în turul II.


Liviu Dragnea FOTO Inquam Photos/Octav Ganea

PSD, în fruntea contingentului de challengeri

Nu la fel de sigur calificat în turul II este candidatul PSD, al cărui nume încă nici nu îl cunoaştem oficial. Va fi acesta chiar Liviu Dragnea? Va fi Gabriela Firea? Sau va fi Călin Popescu Tăriceanu candidatul unic al coaliţiei PSD-ALDE? Practic, lucrurile stau la fel ca în 2013, cu un an înainte de ultimele alegeri prezidenţiale, când PSD vorbea oficial despre susţinerea lui Crin Antonescu, dar de fapt pregătea candidatura lui Victor Ponta.

Este fără vreo urmă de îndoială că Liviu Dragnea se gândeşte deja de circa zece ani la funcţia de preşedinte al României, iar de 3 ani de când i-a luat locul lui Victor Ponta la şefia PSD trage toate sforile în partid pentru a-şi pregăti candidatura. Cârmuieşte partidul aidoma unui despot luminat: pe adversarii mărunţi, de categoria Mihai Sturzu, i-a executat public pe loc pentru a da un exemplu, iar pe cei cu greutate, precum Gabriela Firea, i-a neutralizat şi izolat deocamdată, cruţându-i de excludere. Condamnarea penală pentru fraudă la referendumul din 2012 şi noul dosar Teldrum i-au mai temperat entuziasmul, dar nu şi râvna de a conduce România de la Cotroceni. Ştie prea bine că şansa candidaturii la prezidenţiale din partea PSD nu se oferă decât o dată şi că 2019 este cea mai bună ocazie pe care o va avea vreodată.

În contrapartidă, pe cât este de populist, lui Dragnea îi lipseşte acea încredere supremă în sine pe care o manifestă un lider precum Trump sau măcar instinctul temerar de jucător la ruletă al unui Varoufakis. Dragnea este conducătorul de tip feudal, care s-a ridicat instituind relaţii de vasalitate mai întâi în judeţul Teleorman, apoi la nivel naţional prin infrastructura de partid. Averea sau poziţia politică nu şi le-a construit riscând, iar să le piardă de asemenea nu este dispus să rişte. Conform uzanţelor postdecembriste şi orgoliului membrilor celui mai mare partid din România, din partea PSD candidează la prezidenţiale şeful de partid, însă cine a pierdut alegerile pentru Cotroceni a pierdut apoi şi partidul. Au trăit-o pe pielea lor Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta.

Cu înţelepciunea vulpii din fabulă care îşi ia gândul de la struguri pe motiv că sunt încă acri, Liviu Dragnea ar putea ajunge la concluzia că nu merită să rişte totul pe cartea Preşedinţiei. Electoratul captiv al PSD nu depăşeşte 40%, iar în turul II se transferă prea puţine voturi de la candidaţii ieşiţi din cursă după turul I. De aceea, nu ar fi de neconceput să facă un pas în lateral şi să lase pe altcineva să-şi rupă dinţii candidând pentru singurul post în stat pe care PSD nu-l poate obţine. Gabriela Firea, persoana din partid care în 2016 a demolat o redută anterior impenetrabilă – Primăria Bucureşti – aşteaptă doar să fie rugată să candideze la prezidenţialele din 2019.


Dacian Cioloş FOTO impreunapentruromania.ro

Bătălia pentru locul III – primul sub linie

Pentru ca un partid din România să-şi păstreze relevanţa pe scena politică, este necesar să aibă propriul candidat la alegerile prezidenţiale, iar acesta să performeze. În atare situaţie se află ALDE, al cărui lider, Călin Popescu Tăriceanu, trebuie să candideze în 2019 la prezidenţiale pentru ca partidul să se menţină relevant şi vizibil în ochii electoratului până în 2020, când va trebui din nou să treacă pragul electoral în alegerile legislative. Miza este rămânerea în Parlament şi, potenţial, la guvernare. Candidatura lui Tăriceanu va urma logica din 2014, când s-a clasat pe locul al treilea în turul I: să mobilizeze electorat către propriul partid şi să transfere voturi către candidatul PSD în turul II.

USR, a treia forţă politică din Parlamentul României, a anunţat în vara anului 2018 că va avea propriul candidat prezidenţial, vehiculând prin vocea preşedintelui Dan Barna chiar numele Laurei Codruţa Kövesi. În situaţia puţin probabilă în care fosta şefă a DNA ar accepta nominalizarea din partea USR, ea ar eroda electoratul lui Klaus Iohannis. Kövesi l-ar lăsa pe actualul preşedinte pe o axă secundară în confruntarea directă cu candidatul PSD, capitalizând antipatia unei largi categorii de votanţi faţă de Liviu Dragnea. Ca şi la alegerile legislative din 2016, când USR nu a avut în rândurile membrilor un candidat de poster la nivel naţional, ci a promovat imaginea premierului pe atunci în funcţie, Dacian Cioloş, formaţiunea fondată de Nicuşor Dan se orientează către un candidat din afara partidului.

Opţiunea mai realistă decât Kövesi pentru USR este acelaşi Dacian Cioloş, care de curând şi-a lansat Partidul Libertăţii Unităţii şi Solidarităţii (+plus). Cu toate că PLUS se plasează declarativ mai spre stânga decât USR, cele două partide îşi dispută în esenţă acelaşi electorat, motiv pentru care este de anticipat că vor colabora, de exemplu sub forma unei alianţe. Din această zonă politică progresistă, Cioloş este de departe singurul personaj cu o notorietate suficient de mare la nivel naţional pentru o candidatură cu rezultate decente la prezidenţiale. Scopul nu este neapărat să învingă, cât să-şi contureze un electorat pentru 2020.

Alt fost prim-ministru şi actor politic cu largă notorietate dobândită anterior, dar cu partid nou-înfiinţat este Victor Ponta. Pro România este tentativa sa de disidenţă faţă de actuala conducere a PSD, partid din care recrutează în mod activ membri căzuţi în dizgraţie. Din punctul de vedere al fostei apartenenţe a membrilor de vârf, Pro România este un PRU fără delir xenofob, ci vag reformist. În fapt, noul partid al lui Ponta nu este un proiect politic gândit pe termen lung. Pro România este un turn de asalt asupra PSD, în stilul tacticii prin care erau cucerite cetăţile medievale. Cu cât Pro România se înalţă mai mult în procente la următoarele alegeri, iar PSD coboară blindajul de minim 30% la care este cotat, cu atât îi va fi mai uşor lui Victor Ponta să-i sară zidurile şi să-şi aranjeze revenirea triumfală în cetatea social-democrată.

„Noul partid al lui Ponta nu este un proiect politic gândit pe termen lung. Pro România este un turn de asalt asupra PSD, în stilul tacticii prin care erau cucerite cetăţile medievale.“

La ultimele alegeri prezidenţiale, Victor Ponta a obţinut 5,2 milioane de voturi şi, chiar dacă în bună măsură se datorau renumitei mobilizări la vot a electoratului PSD, deputatul de Gorj încă se bucură de încredere în rândul acestui public. Chiar dacă ar mai obţine doar o zecime din acel număr voturi, tot s-ar clasa pe locul 3 sau 4. Aşadar, ar renta să candideze în 2019, fie şi numai pentru a se menţine în lumina reflectoarelor şi a-şi promova partidul, cu bătaie spre 2020 când ar urma asaltul asupra PSD şi revenirea la matcă.

O formaţiune aflată în cădere liberă este PMP, care încă va mai avea statut de partid parlamentar până în 2020. După anunţul lui Traian Băsescu că se va retrage din politică la finele mandatului de senator, liderul de facto al partidului este Cristian Diaconescu. Fostul ministru are în sfârşit ocazia să candideze la alegerile prezidenţiale din partea PMP. Mai dorise şi în 2014, dar nu poţi concura cu haseki, favorita sultanului, şi să câştigi. A fost îndepărat fără graţie din postura de prezidenţiabil PMP reamintindu-i-se că în 2007 s-a numărat printre cei 322 care l-au suspendat pe Traian Băsescu. Ştacheta nu a fost ridicată foarte sus de Elena Udrea (5%), astfel încât Diaconescu nu riscă să se facă de râs în 2019.

Este de aşteptat ca UDMR să propună din nou candidat la prezidenţiale, cel mai probabil acelaşi Kelemen Hunor. Câtă vreme el va vorbi numai pe altă limbă (la propriu şi la figurat) despre beneficiile autonomiei, candidatul etniei maghiare nu va trece de 3-4%.

Se vorbeşte că Alianţa Vestului, compusă din primari PNL şi dezvăluită public în decembrie, ar putea propune un candidat propriu (Emil Boc) la alegerile prezidenţiale, pregătind o construcţie politică a centrelor urbane din Ardeal şi Banat cu un ritm de dezvoltare mai accelerat decât decât restul ţării.

Din rândul candidaţilor independenţi sau nominalizaţi de partide mici, este previzibilă candidatura lui Florin Călinescu, fosta vedetă a Pro TV cochetând de mult timp cu politica. Având în vedere notorietatea la nivel naţional, obişnuinţa în faţa camerelor TV şi îndelungata apartenenţă la cel mai eficient star system din România, are profilul unui politician populist în stilul italianului Beppe Grillo. Călinescu a mărturisit în presă că în anul 2000 a fost ofertat de Virgil Măgureanu să candideze la prezidenţiale, dar pe atunci i-a spus pas.

Se poate înscrie în cursă orice cetăţean român cu vârsta minimă de 35 de ani şi domiciliul legal în ţară. Depinde însă de Biroul Electoral Central să trieze cu simţ de răspundere candidaturile, evitând ca personaje grobiene să se autompromoveze gratuit şi să bruieze dezbaterea prezidenţială. În 2014, un anume Mirel Mircea Amariţei a depus cele 200.000 de semnături necesare pentru validarea candidaturii, obţinând doar 7.000 de voturi în alegeri.


Mihai Chirica FOTO Arhivă

Un outsider care poate schimba tonusul alegerilor: Mihai Chirica

Într-o bătălie electorală care se prefigurează croită după un scenariu de film noir în care nu există personaje pozitive, ci doar grade diferite de vinovăţie, mulţi alegători s-ar afla în situaţia de a nu avea pe cine să aplice ştampila. Polarizarea excesivă între Iohannis şi PSD are potenţialul de a muta preferinţele unei părţi a alegătorilor către terţe opţiuni care vin cu mesaj pozitiv. Ofertantă din acest punct de vedere pentru o parte din electorat ar fi candidatura lui Mihai Chirica, primarul Iaşului. Edilul celui de-al doilea mare oraş românesc după Bucureşti are două teme preferate: unirea României cu Republica Moldova şi „Autostrada Unirii“ A8 Târgu Mureş-Iaşi-Chişinău, plus simpatia pentru monarhie.

Cunoscut în afara Moldovei ca primarul rebel în conflict cu Liviu Dragnea şi exclus din PSD de către acesta din urmă în luna februarie, Chirica i-a succedat lui Gheorghe Nichita din mai 2015 ca interimar la conducerea primăriei municipiului Iaşi. Un an mai târziu a fost ales primar şi a reuşit în scurt să impună un alt mod de lucru în primărie. De când este independent a creat punţi de colaborare cu diverse forţe politice: i-a făcut o primire festivă preşedintelui Iohannis la deschiderea anului universitar, a semnat petiţia USR „Fără Penali în Funcţii Publice“, a participat la şedinţa regională a partidului Pro România, iar mai recent a curtat Alianţa Vestului printr-un proiect comun de dezvoltare, intitulat Trans-Carpatica, pe care i l-a remis omologului său de la Cluj-Napoca, şi a fondat Alianţa Nord-Estului alături de alţi şase primari din Moldova. Izolat politic atât de putere cât şi de opoziţie în consiliul local al municipiului Iaşi, primarul Chirica îşi caută aliaţi oriunde i se deschide o uşă.

Ca edil apreciat de comunitate, Mihai Chirica ar putea lega mandate la rând la primăria Iaşi. Ar fi însă şi un foarte bun candidat independent la alegerile prezidenţiale din 2019. Este singurul care ar putea aduce tema reunificării malurilor Prutului în prim-planul dezbaterii prezidenţiale. Calitatea de moldovean, consecvenţa în timp pe această temă şi eforturile concrete depuse în această direcţie îl recomandă ca vector optim al acestei teme în atenţia publică. Despre unirea cu Republica Moldova a vorbit în ultimii ani şi Traian Băsescu, dar numai când i-au trebuit voturi, iar vorbele nu au fost susţinute de fapte concrete. Chirica are însă calitatea şi căderea morală pentru a vorbi convingător pe această temă, legând-o de tema disparităţii în dezvoltarea regională, prin prioritizarea construcţiei autostrăzii A8 pe care i-o cere mediul de afaceri zonal. Este un om cultivat şi elegant, are o profesie congruentă cu profilul prezidenţial (inginer), o vârstă activă (47 ani) şi o funcţie electivă care îi conferă legitimitate prin prisma numărului de votanţi. Mai mult decât atât, Mihai Chirica poate vorbi întregii ţări, nu numai moldovenilor, căci nu are decât un foarte fin accent local.

Alegerile prezidenţiale sunt evenimentele politice „la termen“ din România care atrag cel mai mult atenţia publicului şi a presei, iar fiecare candidat este răsfăţat cu expunerea mediatică a temelor sale. Pentru mişcarea unionistă ar fi un mare câştig să propună în spaţiul public românesc un candidat care propune ca temă centrală unirea cu Republica Moldova şi recuperarea decalajelor socio-economice dintre proviciile istorice. Un scor bun al unui astfel de candidat ar garanta continuitatea eforturilor civice şi politice în direcţia reunificării, dar mai important decât atât ar împământeni tema în opinia publică şi pe agenda mass-media.

O campanie prezidenţială presupune costuri considerabile, efort fizic, sacrificii în plan personal, expunere la atacuri, radiografierea CV-ului, dar şi beneficii pe termen lung în planul imaginii omului politic. Primarului de Iaşi o candidatură la prezidenţiale i-ar ridica profilul public de la nivelul local la cel naţional. Dacă nu va deveni şef de stat, ar reveni la primărie după alegeri cu mai mult respect din partea concetăţenilor, pentru faptul de a fi fost votat de sute de mii de oameni din afara Iaşului sau Moldovei.

Despre şansele unui astfel de proiect prezidenţial nu se poate decât specula, în lipsa unei tentative concrete. Alegerile prezidenţiale prilejuiesc ocazional schimbări surprinzătoare de paradigmă în societatea românească, fie şi numai pentru o jumătate a societăţii. Cum altfel ar fi câştigat în 2004 Traian Băsescu în faţa atotputerniciei PDSR? Cum altfel ar fi fost ales preşedinte un sas protestant de către milioane de români ortodocşi? Însă votul negativ cu care se câştigă alegerile prezidenţiale din România în ultimele două decenii nu oferă decât satisfacţia meschină şi trecătoare a pedepsirii celui de care ţi-e teamă să ajungă să te conducă. Într-o societate sănătoasă, motul este motivat de curaj, nu de frică. Este momentul unei oferte politice dincolo de mizele mărunte sau fantasmagoriile care se promit în campaniile electorale.

În democraţiile aşezate, funcţia de şef al executivului (preşedinte/prim-ministru) este cel mai adesea câştigată de candidatul care propune cea mai optimistă viziune asupra viitorului ţării şi este suficient de credibil pentru a convinge alegătorii. Unirea cu Basarabia, pentru exorcizarea răului istoric şi victoria binelui prezent pentru suflarea românească dintre Prut şi Nistru, ar fi cea mai nobilă lecţie de solidaritate şi mândrie pe care o poate da România lumii. Societatea românească este mai pregătită şi mai informată acum decât era în 1992, când Mircea Druc a candidat la preşedinţie cu un mesaj unionist şi a obţinut 327.000 de voturi.

Departe de a fi asumată de primarul Iaşului, candidatura la prezidenţiale i-a fost propusă de asociaţia civică ce promovează mesajul «Basarabia e România“. Până după alegerile europarlamentare, în care opţiunea unionistă va fi reprezentată pe buletinul de vot, candidatura lui Mihai Chirica la prezidenţiale este doar un scenariu, unul ofertant pentru nivelul dezbaterii celui mai popular exerciţiu electoral din România.