De vineri într-o lună vor avea loc alegerile europarlamentare şi, în ciuda acestui fapt, atenţia opiniei publice româneşti este îndreptată mai ales înspre prezindenţialele din luna noiembrie, scrutinul pentru PE ocupând încă un loc secundar. În schimb, la nivelul Uniunii Europene, 2014 reprezintă un an extrem de important, prin prisma luptei strânse duse de socialişitii şi popularii europeni, atât în ceea ce priveşte viitorul lider al Comisiei Europene cât şi în ceea ce priveşte viitorul construcţiei comunitare.

La debutul crizei economice din care Uniunea nu şi-a revenit încă complet, viziunea care a stat la baza măsurilor luate la nivel comunitar a fost cea susţinută de liderii PPE. Conform filosofiei lor economice, ieşirea din criză ţine în primul rând de o politică a banilor ieftini, asiguraţi de dobânzi bancare mici, realizată pe fondul unor bugete naţionale cât mai echilibrate.

Austeritatea a devenit astfel în primele luni după debutul crizei politica prescrisă de Bruxelles statelor membre UE, ea fiind implementată şi în România. Însă, măsurile anunţate de preşedintele Traian Băsescu în mai 2010 au condus la o serie de contracţii economice extrem de dure. Astfel, rezultatele pozitive s-au lăsat aşteptate şi a fost nevoie de o nouă majoritate cu o viziune de guvernare diferită pentru a face economia românească să înceapă să îşi revină după criză.

În schimb, socialiştii europeni au susţinut încă de la bun început că maniera principală prin care Europa va depăşi criza este reprezentată de o politică economică care să implice o dezvoltare economică sustenabilă, realizată inclusiv prin implicarea statului. De asemenea, pentru liderii PES austeritatea excesivă nu reprezintă o soluţie, ci mai degrabă un obstacol în calea ieşirii din criză.

În sine, disputa dintre cele două viziuni nu este nouă, o dezbatere asemănătoare având loc şi la începutul anilor ’30, când ortodoxia economică spunea că în situaţii de criză, statul trebuie să îşi pună în ordine cheltuielile, pentru a nu destabiliza piaţa. Dacă ne uităm la comportamentul pe care autorităţile din principalele state l-au avut în primii ani după marele crah din 1929, vedem exact politicile duse de insituţiile europene aflate sub controlul celor din PPE. În schimb, marea criză economică a fost depăşită doar după ce statele au început să investească masiv în economie, creând cerere internă şi locuri de muncă, măsuri economice consecvente cu ceea ce susţin în prezent socialiştii europeni.

Astfel, miza reală a alegerilor pentru Parlamentul European nu este legată neapărat de cine va da şefia Comisiei, ci de care va fi viziunea pe care se va baza viitorul Uniunii Europene. Europa nu îşi mai permite să piardă încă cinci ani din cauza unor politici economice înguste, care până în prezent nu au avut rezultatele scontate iniţial.

Efectele benefice ale austerităţii se lasă încă aşteptate, economia europeană având încă rezultate modeste per total, în ciuda evoluţiilor pozitive ale unor state precum Germania. În schimb, ansamblul comunitar a intrat din punct de vedere economic într-o stare de letargie, care demonstrează că este necesară o înlocuire a paradigmei economice a austerităţii cu o politică menită să asigure o dezvoltare consolidată, în acord cu aşteptările cetăţenilor.