Probabil şi fiindcă am trăit destul de mult timp sub „cultul tătucului”, liderul trimis din neant să scoată bunăstarea generală din pălărie şi să poarte poporul român spre o mântuire mereu incertă. Aşteptăm campania pentru prezidenţiale cu sufletul la gură, ca pe-un film cu împuşcături şi cafteală, la care suntem invitaţi să fim, în mod absurd, protagoniştii din umbră. Anonimi, spectrali, cai de western.

Şi noi vom vota, ca de obicei, dintr-un fel de inerţie civică. Cu toate că zece dintre candidaţii care vor intra pe prima turnantă reprezintă partide politice, tot ca de obicei, noi nu vom vota doctrine. Mai întâi pentru că, din fire, nu prea avem aplecare să răsfoim cărţi ideologice. Cu atât mai mult cu cât, în ultima vreme şi nu doar pe maluri dâmboviţene, noţiunile de „dreapta” şi „stânga” şi-au prăfuit contururile. Apoi, pentru că ne-am învăţat să ne comportăm microbistic atunci când vine vorba de politică: urlăm şi dăm cu pumnii în mesele de birt, în loc să ne ascultăm reciproc argumentele şi să le cântărim calm, gospodăreşte. Şi, nu în ultimul rând, fiindcă, într-adevăr, este anevoios de pildă să identifici diferenţele doctrinare dintre platformele-program ale Partidului Alternativa Socialistă, Partidulului Poporului şi Partidului PRODEMO.

În consecinţă, ca de obicei, vom vota carisme şi promisiuni. Adică nişte feţe îndelung televizate, ce ne rostesc nouă, pentru noi, propriile noastre speranţe, învechite de neîmplinire. Şi, imediat după exit poll-ri sau ceva mai târziu, vom constata că iar am pierdut. Deopotrivă cei care au pus ştampila pentru câştigători precum şi cei care au votat pentru ceilalţi.

Şi această campanie va semăna izbitor cu aşteptarea ta încăpăţânată de a pune mâna cândva pe potul cel mare de la de la 6/49. Sau pe potul cel mare de la loteria 2/14. Iar nu vei câştiga, dar simplul gest de a miza pe o variantă ieftină e suficient să te facă să visezi câteva zile. Mulţi bani înseamnă imediat confort: datorii stinse, case, maşini, iahturi, şampanie, gagici, donaţii, dacă vrei-cocălărie, dacă vrei-cumpătare. Dar şi o radicalizare voluntară în relaţiile cu cei din jur. Pe şef îl anunţi că nu mai ai nevoie de leafă, rupi legătura cu amicul arogant, pe o cultivai fiindcă aveai nevoie, iubitei care te îngelozea îi trimiţi un buchet de flori şi-i transmiţi că are liber la sexul clandestin, în principiu între tine şi oameni decretezi o stare comercială, rece, unde tu eşti cel puternic şi te situezi deasupra târgului. Iar nu vei câştiga nici la 6/49, nici la 2/14,  dar, până să afli asta, câte puţin din ceea ce îţi doreai să se schimbe chiar se întâmplă. Asta se simte din aerul pe care-l degajezi, din frânturi de atitudini, din gesturi. Eşti asemenea unui copil care face ca motorul prin curtea blocului, după ce a văzut o cursă de Formula 1.

Duminică seara, primeşti vestea că iar n-ai câştigat nici la 6/49, nici la 2/14, te năruieşti pe canapea până la tine însuţi cel profund, dar descoperi acolo pe cineva niţel-altul. Constaţi că, într-un fel, deja ai demisionat din viaţa ta de până atunci, acolo aveai probleme pe care nu îndrăzneai să le atingi cu degetul, acum ai făcut-o, iar ele s-au năruit ca nisipul. Luni dimineaţă, nu tu, Cineva-niţel-altul o să deschidă uşa şi o să dispară în ploile de toamnă.

Eu  îmi voi aduce aminte de cuvintele teribile ale jurnalistului şi actorului Kevin Sessmus: „Eu cred că abia felul în care aleg să-mi trăiesc viaţa este un act politic”, iar, data viitoare, te voi îndemna să te duci la urne numai cu gândul acestea.