Viitorul Preşedinte: Testul liderului autentic

Ne apropiem de două momente semnificative pentru întreaga societate românească: o nouă rundă de alegeri prezidenţiale, a şaptea după Decembrie 1989; şi împlinirea a 25 de ani de la Revoluţie.

În plan intern şi extern, România se confruntă cu provocări fără precedent în istoria recentă, iar bătălia pentru Cotroceni pare mai aprigă decât oricând. Dincolo de tot zgomotul cotidian, dincolo de dezamăgiri, cinism şi blazare, dincolo de vorbele goale şi promisiunile fără credibilitate, rămâne o certitudine pe care ar fi bine să o conştientizăm pe deplin: miza alegerilor din noiembrie este imensă, iar viitorul României şi-al nostru, al tuturor, este în cumpănă.

N-am scăpat însă de dureroasa dilemă a cetăţeanului turmentat, parcă mereu actuală: vorba e, eu alegător, eu pentru cine votez? Este cu atât mai greu de oferit un răspuns când agenda publică este dominată de o serie de teme false sau confiscate, plasate abil de armate de consilieri mai mult sau mai puţini iscusiţi, plătiţi regeşte pentru a ne distrage atenţia sau pentru a cosmetiza eternele forme fără fond.

Dar înainte de a schiţa o cale către un răspuns, să încercăm un exerciţiu de imaginaţie, derulând evenimentele următoarelor săptămâni până la momentele din 2 şi 16 noiembrie 2014... Iată-ne în secţia de votare, în spatele perdelelor trase. Legea spune că suntem singuri: doar noi şi conştiinţa noastră. Deschidem şi frunzărim buletinul de vot: simboluri, partide, candidaţi. Ştampila veche stă cuminte, în aşteptarea unei decizii. Gânduri, îndoieli, întrebări şi enervanta constatare: „iar alegem răul cel mai mic”. Până când...?

Oare ce simţeau cetăţenii României acum un sfert de secol când, poate cu sfială şi cu nerăbdare, dar cu siguranţă cu speranţă, se pregăteau să voteze în primele alegeri libere după deceniile „de aur” ale unui regim odios? Ştim bine ce a urmat: speranţele s-au transformat într-un şir nesfârşit de deziluzii, pe măsură ce am ratat şanse vitale de dezvoltare, măcar la nivelul altor state din regiune. Am pierdut zeci de bătălii cu sărăcia, cu bolile, cu corupţia şi cu hoţia.

Şi totuşi, nu avem dreptul să uităm că astăzi, la aproape un sfert de secol distanţă de momentul Decembrie 1989, avem dreptul la vot. Un sigur vot, aparent nesemnificativ între milioane de alte voturi. Un singur vot şi totuşi ce simbol sublim al democraţiei, al faptului incontestabil că puterea lor stă, la propriu şi la figurat, în mâinile noastre! Un singur vot, dar totuşi dreptul nostru, (re)câştigat prin jertfă supremă. Un sigur vot şi o răspundere pe măsură faţă de trecut, faţă de prezent şi mai ales faţă de viitor.

Fără a pretinde deţinerea adevărului absolut, redau mai jos trei paşi simpli pentru recunoaşterea unui lider autentic. Pentru că la Cotroceni avem nevoie de un astfel de lider. "Reţeta" este inspirată din celebrul curs "Becoming a Leader", predat de reputatul profesor David Gergen, consilier a patru preşedinţi americani, la Harvard Kennedy School. Am avut şansa să îi fiu student în 2009 şi apoi asistent al aceluiaşi curs, doi ani mai târziu.

Aşadar, cum recunoaştem un Preşedinte? Iată testul în trei paşi:

CONDIŢIA #1: COMPETENŢĂ – bine informat, capabil, în măsură să judece un anumit lucru. Un lider autentic demonstrează prin rezultate şi fapte că este potrivit pentru a îndeplini atribuţiile celei mai înalte funcţii ]n Statul Român. Oferă mesaje axate pe soluţii şi o viziune de dezvoltare realistă. Are capacitatea de a înţelege în profunzime nevoile cetăţenilor. Dovedeşte inteligenţă prin opiniile exprimate şi are totodată o calitate rară: ştie să se înconjoare de oameni capabili şi ştie să le asculte sfaturile, fără a avea vreodată impresia că „le ştie pe toate”. Un Preşedinte competent preia cele mai bune informaţii şi acţionează în consecinţă, putând lua deciziile optime la orice oră din zi şi din noapte.

CONDIŢIA #2: CARACTER – personalitate morală fermă. Un lider autentic demonstrează corectitudine şi integritate, în orice situaţie. Nu lasă loc de îndoială cu privire la intenţiile şi faptele sale şi urmăreşte în permanenţă împlinirea unor cauze comune, care depăşesc interese sau orgolii individuale. Nu minte niciodată în exercitarea atribuţiilor publice. Nu trişează. Nu înşală.Transparenţa şi responsabilitatea faţă de cetăţeni sunt principii fundamentale ale acţiunilor sale, pentru că nu are nimic de ascuns şi pentru că înţelege importanţa reprezentării celor care i-au acordat votul şi implicit încrederea lor. Are repere morale solide şi constante în timp, şi trasează linii precise dincolo de care nu face compromisuri. Un Preşedinte de caracter trebuie să facă nu ceea ce poate, ci ceea ce trebuie. În cuvintele lui Grigore Vieru, „cât caracter, atâta ţară”.

CONDIŢIA #3: AMBIŢIE – dorinţă arzătoare de a realiza ceva. Un lider autentic acţionează cu perseverenţă şi cu acel „foc în vine”, fără să renunţe niciodată la lupta pentru cauza celor pe care îi reprezintă. Este perseverent şi gata să facă faţă provocărilor de orice fel. Se sacrifică cu generozitate şi investeşte timp, resurse şi suflet în atingerea scopului final. În acelaşi timp, ambiţia în sine şi (numai) pentru sine este periculoasă în doze mari, iar tentaţia puterii absolute corupe lesne, mai ales dacă rezultatele la testul #2 (caracterul) sunt neconvingătoare. Aşadar, esenţial este scopul: un lider autentic este ambiţios pentru ceilalţi, pentru comunitate. Un Preşedinte nu trebuie să-şi dorească puterea, ca scop în sine, ci ca mijloc de a schimba lucrurile în bine.

Preşedintele de care România are nevoie trebuie să fie validat prin toate cele trei condiţii de mai sus. Competenţa, caracterul şi ambiţia sunt calităţi absolut esenţiale pentru un lider autentic.

Pentru clarificare: nicio funcţie nu conferă în mod automat calitatea de lider, deşi în spaţiul public românesc se vorbeşte adesea de actualii „lideri politici”, „lideri de partide”, „lideri de organizaţii” ş.a.m.d. Dar oare câţi dintre ei ar trece testul liderului autentic? Răspunsul îl putem intui cu uşurinţă, pe baza a ceea ce s-a întâmplat în ultimul sfert de veac şi, probabil, se va mai întâmpla şi în debutul timpuriu al următorului sfert de veac.

Concluzia nu trebuie să ne descurajeze, ci trebuie să ne împingă către acţiune. România are nevoie mai mult ca oricând de lideri autentici. Nu de un Líder Máximo şi nici de un „salvator naţional”, mit reluat periodic în istoria noastră şi care mereu ne-a dus spre pierzanie.

În perspectiva iminentelor alegeri, e greu de spus cine poate trece testul liderului autentic, deşi ar fi de dorit ca acest test să fie administrat tuturor candidaţilor de către formatorii de opinie. Important este ca fiecare dintre noi, cetăţeni ai României cu drept de vot, să decidem pe 2 şi 16 noiembrie în deplin acord cu conştiinţa noastră. E timpul ca fiecare dintre noi să fim lideri pentru România, prin competenţă, caracter şi ambiţie, exprimate prin fapte.