Afirmaţia dramatică şi responsabilă a preşedintelui Iohannis: „România are nevoie de un proiect de ţară post-aderare”

La Bruxelles, după încheierea Consiliului European, spunea preşedintele Iohannis: „Este nevoie de un nou proiect de ţară post-aderare. Nu s-a realizat în preajma anului 2007, nu s-a realizat nici mai târziu. Sigur, acum ne pregătim să serbăm 10 ani de la aderare şi iată că, abia acum, începem să ne punem problema, şi bine că ne-o punem şi acum, de elaborare a unei strategii post-aderare”.

A continuat promiţând că, luni, 4 iulie, cheamă în acest sens partidele parlamentare la consultări.

Mi se pare un act de reală responsabilitate politică, dar şi de mare curaj, să recunoşti un fapt teribil, mai grav decât tot ce s-a transmis până acum privind capacitatea reală de inserţie pe care România clasei politice a vrut, a putut, a fost capabilă intelectual s-o genereze pentru a asigura integrarea noastră în structurile europene.

Asta este realitatea: n-am avut o strategie post-aderare, România s-a mişcat în funcţie fie de priorităţile momentului, fie reacţionând, cu mai mică sau mai mare întârziere, la impulsuri sau/şi comandamente externe, mereu cu complexul unei ţări mici, ştiindu-se transformată în ţintă şi preocupată să construiască ce poate şi când poate. Pe repede-nainte. Şi, în permanentă defensivă fiind, dorindu-şi ca măcar să nu greşească prea tare.

Proiectul post-aderare ar fi trebuit să fi fost baza pe care se putea structura un drum real spre noile orizonturi economice, financiare, sociale pe care le deschidea intrarea în UE. Era ceva obligatoriu şi pe care l-au avut şi prezentat la Bruxelles, uneori cu mult timp de momentul aderării, toate statele care ştiau (şi au spus asta) că parteneriat înseamnă nu numai asumare de obligaţii, dar şi şanse de dezvoltare, deschidere de oportunităţi noi şi importante de care doreau să profite. Şi, pe baza programului respectiv, au cerut şi au obţinut. Vezi exemplul polonez.

În loc de asta, ai noştri au venit, an de an, cu proiecte sectoriale deschise şi apoi închise de la sine odată cu plecarea miniştrilor cu existenţă meteorică, înlocuiţi imediat de alţii care veneau, evident, cu alte programe, cu alte priorităţi, cu alte scheme şi caiete de sarcini... Construind nici măcar pe nisip, ci pe clisa alunecoasă a politicii româneşti, niciodată tributară unor programe sau ideologii, ci alianţelor, trădărilor, reunirilor şi certurilor determinate de un singur criteriu, adică ocuparea de scaune cu posibilitatea de acces direct la contracte mulţumitoare pentru partid.

Vrem, măcar acum, proiect de ţară post-aderarea de acum 10 ani? Foarte bine, numai că atunci ar trebui să existe garanţia că este vorba despre un proiect-angajament pentru România următorilor 20-30 de ani (cu proiecţie pentru 50 de ani), cadru unic de lucru pe care toate partidele să se angajeze să-l respecte, indiferent de cine va ajunge la putere.

România va trebui, măcar acum, să transmită ce vrea să fie. Să spună în clar, pentru următoarea perioadă de o generaţie, care-i sunt priorităţile naţionale şi, în consecinţă, să definească obiectivele sale strategice. Şi nu unele generice şi aiuristic-optimiste, ci realiste deoarece legate de priorităţile şi obiectivele strategice ale noii Europe.

Ale acesteia care se construieşte acum şi din care, măcar de data asta, trebuie să vrem să facem parte pe deplin. Şi nu asemeni unor spectatori cu bilete la strapontine. Trebuie să ne definim priorităţile euroatlantice şi în funcţie de ele să articulăm programele viitorului.

Putem? Ştim s-o facem? Vrem? Avem cu cine în lumea politicienilor noştri duşmănindu-se de moarte? Nu ştiu. Cred că nimeni nu ştie. Putem doar spera la o „trezire în pumni”, ca la box..

Dar vă rog să reflectaţi, totuşi, la ceea ce spunea odată Henri Bergson:

„Viitorul nu înseamnă ceea ce se va întâmpla, ci ce vom face noi să se întâmple..”.