Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (II)

Nu împărtăşesc deloc opinia celor ce susţin că victoria în alegerile prezidenţiale din anul 1996 a lui Emil Constantinescu ar fi fost facilitată de nevrerea lui Ion Iliescu de a dobândi un nou mandat prezidenţial.

De oboseala acumulată de acesta. Orice s-ar spune, Ion Iliescu nu are complexitatea personajelor raciniene şi nu e deloc desprins din Britannicus.

Majoritatea societăţii româneşti voia o schimbare, schimbarea era dorită şi de lumea occidentală, iar semnalul dinspre Vest a fost corect recepţionat de electorat, suprapunându-se riguros exact peste dorinţele acestuia. Cred, însă, că Emil Constantinescu a punctat şi a dobândit multe voturi ale nehotărâţilor graţie formulei „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”. Oricât de teatral ar fi fost rostită ea atunci şi oricât de mult ar fi fost ea luată în derâdere după aceea.

Indiferent de dispreţul şi de ura viscerală acumulate de Traian Băsescu pentru Emil Constantinescu, e în afara oricărei îndoieli că „glonţul de aur” la care a făcut apel în 1996 candidatul CDR l-a marcat pe cel ajuns cam pe neaşteptate, în toamna lui 2004, candidat la prezidenţiale din partea Alianţei D.A. La fel de sigur e  că şi-a dorit ceva similar.

Dacă e să îi dăm crezare Adrianei Săftoiu, ea e cea care i-a propus d-lui Băsescu celebra remarcă „Măi, ce blestem o fi pe poporul acesta de a ajuns să aleagă între doi comunişti?”. Nu toţi membri staff-ului de campanie au îmbrăţişat-o, unii, precum analistul politic Dorel Şandor, au respins-o categoric. În cele din urmă, Traian Băsescu a acceptat-o, a folosit-o şi nu tocmai fără succes.

Nu ştia însă în acel moment viitorul preşedinte că poate şi din acest motiv va trebui să plătească un preţ. Preţul condamnării comunismului. Care i s-a părut la început o cheltuială inutilă, evident prea mare, din care cu greu a întrevăzut posibilitatea dobândirii vreunui câştig. În fond şi la urma urmei, nici el, nici familia lui, nu o duseseră prea rău în anii comunismului, iar, în vremea „deceniului satanic”, marinarul Traian Băsescu a lucrat la Anvers pentru ca mai apoi, chiar în 1989, să devină directorul general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor. Ceea ce nu era nicidecum rău.

Despre cât de greu şi-a deschis Traian Băsescu punga spre a plăti preţul menţionat mai sus, nu avem doar mărturia Adrianei Săftoiu. Aşa cum apare ea în controversata sa carte Cronică de Cotroceni.

Prima piesă la dosar e, fără doar şi poate, interviul acordat Rodicăi Palade şi revistei 22 în iulie 2005. Interviu despre care găsim bogate referinţe în volumul d-nei Săftoiu şi pe care semnatara cărţii îl califică a se fi situat „la limita dispreţului protocolar”.

Dispreţul faţă de intelectuali se deconta şi faţă de acea parte a acestora care, alături de alte straturi ale societăţii civile, doreau nu doar condamnarea comunismului, ci şi adevărul nemachiat despre braţul înarmat al PCR, Securitatea. Despre salariaţii şi despre colaboratorii ei. Traian Băsescu a fost huiduit pe treptele CNSAS după ce l-a impus ca preşedinte al acestuia pe inofensivul Corneliu Turianu în dauna lui Constantin Ticu Dumitrescu. Pe care, ca şi pe intelectualii declarat anticomunişti, îl aprecia ca practicând un „talibanism periculos”. Neiubitor de cărţi, Traian Băsescu nu punea mare preţ nici pe Cartea neagră a comunismului a lui Stéphane Courtois, nici pe consistentul tom al lui Vladimir Tismăneanu Stalinism pentru eternitate, redus la „părerea unui autor”, dar nici pe Memorialul de la Sighet. O vizită acolo nu i se părea nici utilă şi nici necesară. A tot amânat-o, după mărturia Adrianei Săftoiu, cu pretextul de copil mofturos „nu am chef”.

Nu doar de vizită la Sighet nu avea chef Traian Băsescu, ci de însăşi condamnarea comunismului.

Despre lipsa de chef a preşedintelui în a se dezice de comunism mai avem la îndemână mărturia Ruxandrei Cesereanu, inserată, dacă nu mă înşel, în cartea Năravuri româneşti apărută la editura Polirom, ca şi cea a lui Marius Oprea, aşa cum apare ea în cartea Adevărata faţă a lui Traian Băsescu. Acesta, însoţit de Radu Ioanid, a ascultat înmărmurit răspunsul unui consilier, nenumit în carte. Răspuns în care se spunea, în esenţă, că Preşedintele nu vede de ce ar trebui condamnat comunismul. „E drept, s-au comis crime şi abuzuri- spunea consilierul cu pricina- dar majoritatea populaţiei nu a avut de suferit”.

De abia în aprilie 2006, Traian Băsescu a fost de acord să îşi dea girul pentru constituirea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Adriana Săftoiu susţine că ar fi făcut-o la propunerea fostului ei soţ, Claudiu Săftoiu. De ce aşa de târziu? Iarăşi din pragmatism. Sau, mai exact, din oportunism. Fiindcă de abia atunci Traian Băsescu a simţit că va putea profita de pe urma condamnării cu pricina. „Condamnarea comunismului o va face în momentul în care va deţine în totalitate drepturile de autor. Se va comporta, ulterior, acestui gest, ca şi cum a fost iniţiativa lui”, scrie în Cronică de Cotroceni Adriana Săftoiu.

Dacă e să o credităm până la capăt pe semnatara volumului, d-lui Băsescu nu îi făceau niciun fel de plăcere întâlnirile periodice cu preşedintele Comisiei, dl. Vladimir Tismăneanu. Poate pentru că nu erau defel pragmatice. Aşa că ori erau foarte scurte, ori cădeau în sarcina lui Claudiu Săftoiu. Numai dl. Tismăneanu poate să o confirme ori să o infirme pe d-na Săftoiu. Care susţine mai departe în Cronica ei de Cotroceni  că „în ziua în care urma să prezinte declaraţia în Parlament, (Traian Băsescu) era în continuare îndoit că gestul trebuia făcut”. Că prima lectură a textului „i-a accentuat şi mai mult angoasa”. Că nu era de acord cu ceea ce socotea a fi „exagerările” Comisiei pe care le-a eliminat el însuşi din text, cu ajutorul stiloului său Mont Blanc. Iarăşi, doar Vladimir Tismăneanu are puterea de a întări ori de a nega afirmaţiile Adrianei Săftoiu.

Cu toate acestea, scrie Adriana Săftoiu, „în Parlament, (Traian Băsescu) s-a comportat impecabil, a trecut peste mascarada lui C. V. Tudor, a citit integral textul chiar dacă îi lipsea cadenţa bună pe care o avea atunci când vorbea liber. Momentul acela a rămas unul dintre cele mai importante din istoria mandatului său. Şi cred că este singurul moment în care Preşedintele a suportat, în ritmul lui, influenţa intelectualităţii”.

Numai că momentului cu pricina nu i-a mai urmat nimic esenţial. Condamnarea comunismului a rămas doar una simbolică.  A fost o condamnare pe hârtie. Atât şi nimic mai mult  Desigur, pentru măsuri concrete era nevoie de modificări legislative. În timpul celui de-al doilea mandat, când multă vreme Traian Băsescu a controlat şi Guvernul, şi Parlamentul, ba chiar şi Curtea Constituţională, aceste măsuri puteau fi luate. Nu au fost luate fiindcă nu a vrut Traian Băsescu. Pentru fostul preşedinte era prea mult. Sacrificiul său personal era din cale afară de mare. Orice măsură împotriva foştilor aparatcici, a foştilor oameni ai Securităţii, echivala cu o condamnare a propriului trecut de om de rangul al treilea în ierarhia comunistă al lui Traian Băsescu însuşi.

Dl. Băsescu nu era defel interesat de drepturi de autor de acest fel. Cu un dus-întors mai mult decât evident.