Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)

„Cronică de Cotroceni” a Adrianei Săftoiu e o carte despre care nu doar „toată lumea vorbeşte”, ci şi una despre care mai toată lumea scrie. La ziar, pe blog, pe facebook. Pe facebook am scris şi eu încă duminică dimineaţă când am intrat în posesia volumului şi am început să îl parcurg.

Conştient fiind că s-ar putea să exagerez, subliniind acest lucru, am comparat Cronică de Cotroceni cu Orizonturile roşii ale lui Ion Mihai Pacepa. Acum cred ceva mai puţin în justeţea comparaţiei mele. Despre alte lucruri decât despre posibila comparaţie dintre memoriile Adrianei Săftoiu şi cele ale lui fostului general de Securitate sunt însă absolut convins la capătul lecturii cărţii şi despre ele aş dori să scriu în însemnările mele de azi.  

Nu sunt foarte sigur că toţi cei ce vorbesc sau scriu despre Cronică de Cotroceni au şi citit-o deja cu adevărat. Mulţi dintre cei ce o condamnă categoric pe fosta consilieră a lui Traian Băsescu pentru faptul că ar fi încălcat grav regulile, nu ar fi respectat acel devoir de réserve impus oricărui fost funcţionar de rang înalt, l-ar fi trădat pe fostul ei şef, fapt ce ar trebui să îi neliniştească pe actualii ei camarazi şi superiori din PNL dovedesc, prin ceea ce spun şi scriu, că nu au făcut-o încă.

O parte, din păcate mult prea consistentă, dintre cei ce au citit cartea şi se pronunţă azi asupra ei au făcut-o superficial, fără atenţie la nuanţe, excesiv de preocupaţi de gestul pentru cancan şi de poveştile cu şi despre Elena Udrea. Poveşti care, e drept, nu sunt deloc puţine. Şi care, la o adică, pot să trădeze o oarecare gelozie a Adrianei Săftoiu faţă de „blonda de la Cotroceni”. Nu neapărat şi nu exclusiv din bănuite şi deocheate motive de alcov. Ci şi din raţiuni şi orgolii strict profesionale fiindcă, aşa după cum rezultă din carte, şefa Cancelariei prezidenţiale a fost consilierul favorit al preşedintelui. Singurul cu care acesta pare a fi comunicat cu adevărat şi de ale cărui sfaturi a ţinut cont, chiar şi după ce doamna Udrea a fost silită să părăsească aparatul Administraţiei prezidenţiale.

În ceea ce mă priveşte, nu poveştile- cam prea numeroase şi prea insistent relatate în carte- ale cărei protagonistă a fost Elena Udrea m-au interesat cu adevărat. Nu în astfel de episoade de istorie minoră s-ar găsi, după părerea mea, muniţia anti-Băsescu. Cea pe care, prin volumul său, ar furniza-o Adriana Săftoiu celor despre care „băsiştii” spun că ţin cu orice preţ să demoleze în totalitate cei zece ani de mandat ai fostului preşedinte. O face el, Traian Băsescu singur, fără ajutorul Adrianei Săftoiu prin comportamentul aberant, de zi cu zi, prin declaraţiile sale în limbaj mahala, prin felul indecent în care comentează în studiourile de televiziune, la telefon şi, mai ales, pe facebook, actualitatea românească.

Porniri egoiste şi pragmatism

L-am votat pe Traian Băsescu încă din primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2004. Cam din aceleaşi raţiuni şi cu aceleaşi sentimente cu care i-am dat votul cu patru ani mai devreme, în turul al doilea, fostului preşedinte Ion Iliescu. În 2000 socoteam că ar fi o primejdie de moarte să ajungă preşedinte Corneliu Vadim Tudor, în 2004 vedeam un rău imens în victoria aproape sigură a lui Adrian Năstase.

Altminteri, nu l-am plăcut deloc pe Traian Băsescu de-a lungul primului său mandat, cu atât mai puţin în timpul celui de-a doilea. Prima explicaţie a refuzului meu în raport şi cu omul, şi cu preşedintele Traian Băsescu se găseşte într-un anume fel, formulată în cartea Adrianei Săftoiu: „Impresia lui despre sine se transforma repede şi ireversibil. Devenea prea satisfăcut de faptul că e Preşedinte. Reveneau porniri egoiste, pe care acum şi le justifică afirmând că e bine informat. Cu atât mai puţin un echilibru interior. Prea repede şi prea nesăbuit a folosit puterea pe premisa: acum suntem pe val şi ni se permite ”.  

O premisă pe care, dacă ne amintim bine, s-au fundamentat şi multe dintre acţiunile şi extravaganţele fostului preşedinte Emil Constantinescu. Ne amintim că prin situatul pe val şi-a justificat dl. Constantinescu decizia de a-l coopta în aparatul de la Cotroceni pe fiul doamnei Zoe Petre, Dan Petre. Cu Emil Constantinescu Traian Băsescu s-a situat în permanenţă într-o relaţie antagonică, mult mai reală şi mai de substanţă decât cea pe care o afişa faţă de Ion Iliescu. Pe dl. Constantinescu, dl. Băsescu îl urăşte visceral. Îl dispreţuieşte profund şi nu s-ar putea spune că dl. Constantinescu i-ar fi rămas în vreun fel dator la acest capitol.

În schimb, despre dl. Iliescu, Traian Băsescu a vorbit de rău exclusiv din motive de imagine. Din pragmatism. Doar pentru că şi-a dat seama că asta e pe placul celor autentic de dreapta. Pe placul intelectualilor pe care Traian Băsescu i-a descoperit relativ târziu, doar după primul an de mandat. Pe care nici nu i-a cultivat, nici nu i-a apreciat în chip autentic vreodată. Doar i-a tolerat din interes şi nicidecum pentru că ar fi pus prea mult preţ pe ei. Şi aceasta fiindcă, cum iarăşi observă bine Adriana Săftoiu, în agenda personală a lui Traian Băsescu „teatrul, filmul, cartea ocupau un spaţiu modest”. Chestiune nu doar de temperament, ci, în primul rând, de fire. Or, dl. Băsescu are o fire printre ale cărei atribute nu figurează aplecarea spre meditaţie.

Dl. Băsescu nici nu are timp, nici nu vrea să mediteze. D-lui Băsescu îi place acţiunea. El scoate mai întâi revolverul, te împuşcă şi nu prea se sinchiseşte să se lămurească dacă chiar trebuia să o facă.

„Intelectualii băsişti”- sintagma le aparţine, ne place sau nu ne place pseudo-jurnaliştilor de la Antenele felixiene şi acestora trebuie să le plătim cuvenitele drepturi de autor- au căzut în capcană. Nu din vina ori din voinţa lui Traian Băsescu. Ci pe socoteală proprie. D-lui Băsescu i-a păsat prea puţin şi de dl. Liiceanu, şi de dl. Patapievici, şi de Mircea Mihăieş. Ce gândea şi cum se comporta cu Teodor Baconsky sau cu Cristian Preda aflăm din cartea d-nei Săftoiu.

„Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost aceştia. Şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Până la final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut decât să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi. Băsescu-marinarul judeca lucrurile pragmatic, iar pragmatismul lui nu permitea o emoţie romantică, spontană, nu accepta slăbiciuni de percepţie şi interpretare, confesiuni riscante sau manifestări vulnerabile, la un pahar de vorbă” - Adriana Săftoiu

Dar nu neapărat felul în care Traian Băsescu s-a comportat cu intelectualii m-a făcut să nu îl plac defel pe fostul preşedinte. Ci modalitatea în care din pragmatism şi din „nevoie personală” a tratat acesta o problemă fundamentală pentru România: condamnarea comunismului.

Am intuit încă de la început că ceea ce a făcut Traian Băsescu în decembrie 2006 a fost cam à contre coeur. Nici nu se putea să fie altfel. Fusese o mică rotiţă a sistemului comunist şi fusese recompensat pentru aceasta. Nu oricine avea, în decembrie 1989, 1 milion de lei la CEC, aşa după cu dl. Băsescu a declarat-o adesea, mai întâi într-o emisiune a lui Marius Tucă. Pe urmă, văzând că după citirea Raportului Comisiei Tismăneanu nu se întâmplă nimic palpabil, că foştii înalţi funcţionari comunişti, foştii securişti, foştii torţionari îşi văd mai departe liniştiţi de afacerile lor sau îşi aşteaptă în tihnă pensiile, am avut sentimentul că Traian Băsescu ne-a tras o mare cacealma.

Dar despre aceasta într-un comentariu viitor.