Administraţia Prezidenţială a mai comis o greşeală. Dar să fie oare vorba doar despre o greşeală?

FOTO Facebook Klaus Iohannis

Citesc în aceste zile cartea „Cumpăna apelor – Întrezăriri“, apărută cu puţine săptămâni în urmă la editura Vremea din Bucureşti.  E vorba despre o culegere din articolele scrise, o parte din ele chiar tipărite la vremea potrivită în presa de limba română din ţară şi din străinătate.

Articolele îi aparţin lui  Nicolae Stroescu-Stînişoară şi au fost aşternute pe hârtie după luna iunie 1994, atunci când semnatarul lor a părăsit postul de director al Departamentului Românesc al Europei libere.

Într-unul dintre aceste texte, intitulat După 20 de ani, datat 6 decembrie 2009, Nicolae Stroescu-Stînişoară citează un fragment din editorialul redactat şi rostit de el însuşi pe unde scurte la data de 1 ianuarie 1990. Atunci când nu mai era aproape niciun dubiu că regimul Ceauşescu a fost definitiv înlăturat de la putere, atunci când începuse deja să devină limpede că PCR se autodizolvase odată cu fuga de pe acoperişul C.C. al fostului său secretar general. Dar şi atunci când cei mai lucizi dintre noi începuseră să îşi pună întrebări legate de ceea ce se întâmplase din 22 decembrie 1989 de la ora prânzului încolo, de graba cu care fusese condamnat şi împuşcat cuplul dictatorial, de dorinţa reală de schimbare a celor ce preluaseră puterea în Stat.

În editorialul său de început de an şi de dorit început de lume şi de istorie noi, directorul de atunci al Departamentului Românesc al Europei libere era încă cum nu se poate mai optimist. Nicolae Stroescu-Stînişoară scria şi spunea: „În locul formulei uzuale anul care a trecut, noi, românii, avem dreptul câştigat cu sacrificii şi sânge de a spune de data asta tirania care a trecut, falsificarea fiinţei şi voinţei noastre care a trecut, nedreptatea strigătoare la cer care a trecut. Iar pragul Anului Nou e acum trecere istorică”.

Trecerea istorică despre care vorbea Nicolae Stroescu la 1 ianuarie 1990 avea să se dovedească, la puţine zile după aceea, mai puţin clară şi mai puţin definitivă decât ne-am fi dorit cu toţii. Dezamăgirile, îndoielile, revoltele, disperările s-au acumulat mai apoi una câte una. Au culminat cu mineriadele, cu cea mai sângeroasă dintre ele, Marea Mineriadă din 13-15 iunie 1990, dar şi cu cea din septembrie 1991, cu teribilul Martie negru de la Târgu Mureş, cu indiferenţa jignitoare a noii puteri în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman faţă de doleanţele manifestanţilor din Piaţa Universităţii, cu alte şi alte momente ce au dezvăluit natura comunistoid-retrogradă a vârfurilor conducerii de la Bucureşti. Nicolae Stroescu va da expresie dezamăgirilor sale în editorialele săptămânale ulterioare, o parte dintre ele antologate în cartea Pe urmele Revoluţiei apărută în 1992 la editura Albatros dar şi în volumul de mai mari dimensiuni La răscruce, apărut în 1996 la editura Jurnalul literar.

Multe dezamăgiri le-au rezervat românilor cei 26 de ani şi mai bine care au trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989. Dar nici una dintre ele nu cred că a fost mai mare decât aceea de a nu ne fi dat să ştim nici până azi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în România nici între 16 şi 22 decembrie 1989, dar nici între 22 decembrie 1989 şi, să zicem, 6 ianuarie 1990. Aflarea adevărului s-a tergiversat până când dosarul Revoluţiei s-a închis, făcându-i-se astfel, voit sau nu, pe plac stalinistului pentru eternitate Ion Iliescu.

La preluarea mandatului de preşedinte, atât dl. Constantinescu cât şi dl. Klaus Iohannis au promis că adevărul va fi în fine aflat, în vreme ce fostul preşedinte Traian Băsescu a condamnat comunismul în 2006 de la tribuna Parlamentului României. Cu toate acestea, adevărul a rămas pe mai departe o mare enigmă. Iar zilele trecute memoria celor ce şi-au pierdut viaţa în Revoluţie şi suferinţele familiilor acestora au fost insultate în chip impardonabil de fostul preşedinte Iliescu.

Dl. Klaus Iohannis, preşedintele în funcţie, nu se lasă nici el mai prejos şi, iată, semnează chiar în aceste zile un decret prin care li se recunosc unor personaje dubioase precum Eugen Nicolicea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Radu Berceanu sau Valentin Hossu-Longin calitatea de „luptător cu rol determinant în Revoluţie”.

Domnii Nicolicea, Berceanu şi Duvăz şi alţii asemenea lor sunt politicieni de rang şi cu merite minore. Mai curând oameni de talk-show şi de carton şi profitori de partid decât autentici oameni politici . În vreme ce scriitorul fără operă şi monarhistul de faţadă Valentin Hossu-Longin a fost turnător cu acte în regulă, ciripitor cu simbrie al fostei Securităţi.

Să fie oare vorba despre o nouă manifestare a ceea ce Hegel numea în urmă cu secole „vicleniile istoriei”? Ori să nu fi cunoscut consilierii de slabă calitate, prea adesea dovedită ca atare ai dlui Iohannis şi funcţionarii guvernamentali responsabili cu problemele revoluţionarilor această îndeletnicire plătită a dlui Hossu-Longin? Sau, şi mai grav, să nu fi cunoscut preşedintele însuşi calitatea de fost ofiţer de Securitate a dlui Gheorghe Muşat, principal asociat al unei mari firme de avocatură al cărei client a fost şi, probabil, mai este dl. Iohannis, şi astfel să se explice gafa mare cât casa comisă de primul om din Stat acum aproape un an, atunci când a luat parte la aniversarea firmei înfiinţată de respectivul domn? Să nu fi realizat oare responsabilii cu protocolul ai Serviciului Român de Informaţii ce mare e ofensa adusă românilor în momentul în care la festivitatea de lansare a unei monografii ce marca împlinirea a 25 de ani de la înfiinţarea instituţiei a luat parte şi a fost onorat ca o mare personalitate a vieţii publice generalul Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii ceauşiste? Sau să vrea aceşti responsabili, consilierii dlui Iohannis şi chiar dl Klaus Iohannis însuşi să mai pună, în cel mai sfidător chip cu putinţă, o piatră la întărirea ideii că Revoluţia a învins în România doar fiindcă aşa au vrut Securitatea, şefii acesteia, securiştii de rând şi informatorii lor?

Acordarea titlului de „luptător cu rol determinant în Revoluţie” dlui Valentin Hossu-Longin e încă o greşeală de neiertat a Administraţiei Prezidenţiale. Să fie însă oare vorba doar despre o greşeală?