O distanţă nu chiar de ignorat între ele. Singura diferenţă dintre cele două este însă că despre parlamentul european se ştiu mult mai puţine lucruri decât despre cel naţional. Nu mai spunem că ăsta de la Bucureşti de abia a fost ales! Deci în cazul parlamentelor, necunoaşterea nu dăunează încrederii. Dimpotrivă.

Ieri, în cadrul proiectului Adevărul despre România, Adevărul a publicat secţiunea referitoare la încrederea în instituţii. Remus Ştefureac, colegul meu de la INSCOP, deja a comentat datele pe prezenta platformă de bloguri (aici). Contribui şi eu la discuţie cu un comentariu-inventar privind modul în care o veritabilă vulgata sociologică tinde să explice fenomenul încrederii în instituţii.

Încrederea în instituţii este măsurată încă de la începuturile democraţiei româneşti postdecembriste. Avem serii interminabile de date produse de diferite institute în ultimii peste 20 de ani. Ele măsoară încrederea în instituţiile cele mai importante prin întrebări simple, bazate pe un tipar de enumerare, mai mult decât asemănătoare şi, prin urmare, comparabile de la sondaj la sondaj.

Pe scurt, în toată această perioadă, constatăm un lucru: respondentul român preferă instituţiile a căror structură nu o controlează instituţiilor ai căror membri îi votează. Până la urmă, nicio problemă. Doar că instituţiile pe care le alegi sunt cele tipice democraţiilor. Nici măcar faptul că instituţiile „de forţă” sunt apreciate sau cele mai apreciate nu este neapărat problema. Problema este prăpastia prea mare dintre încrederea în instituţiile, să spunem, nu cele mai reprezentative pentru sistemele democratice, şi cele elective, tipic democratice.

Fenomenul a cunoscut multe explicaţii. Din păcate, atractivitatea sondajelor de acest tip pentru comentatori face ca între date şi teoria din spatele lor să nu fie o conexiune directă. Cum sondajele fac o fotografie a fenomenelor de opinie la un moment dat, ele nu prea conţin şi cheia explicativă a „infografiei” făcute. Lasă loc mult unei teorii mai degrabă speculative.

Să facem un inventar al explicaţiilor date (ne)încrederii românilor în instituţii, aşa cum a fost atestat fenomenul în sondajele ultimilor ani. Sintetizăm. Nu dăm nume. Succesiunea nu reprezintă vreo ierarhie de valoare. Lăsăm cititorii să aleagă, cu precizarea că, în parte, aceleaşi date cam justifică toate aceste explicaţii paradoxal alternative:

  1. Explicaţia autohtonistă – românii au în mod tradiţional încredere în instituţiile centrale pentru procesul de nation-building specific istoriei acestor locuri. Biserica şi armata sunt, atât pentru raportarea populară la istoria veche, cât şi pentru raportarea publică la istoria modernă, instituţiile cele mai semnificative. 
  2. Fără a acuza neapărat românii şi popoarele est-europene în genere că nu au o cultură politică democratică, altă explicaţie atrage atenţia că structurile democratic-parlamentare de tip occidental au fost implementate în zonă târziu, în sec. al XIX-lea şi nu au avut cea mai strălucită funcţionare. În cazul României, nici mult regretata perioadă interbelică nu era culmea democraţiei parlamentare. Statul comunist a avut un echivalent de parlament (unicameral) în Marea Adunare Naţională. Parlamentul postdecembrist a reuşit să se desprindă încă din start de Marea Adunare. S-a desprins însă atât de bine încât imaginea, poate nemeritată întru totul, de haos şi inutilitate pe care şi-a creat-o încă din primii ani de după revoluţie nu l-a mai părăsit niciodată. Asta deşi elita parlamentară s-a tot schimbat în ultimii 20 de ani. Pe scurt, Parlamentul a venit târziu, a avut o evoluţie nenaturală, întreruptă de cei 50 de ani de comunism, şi când a reapărut în 90 a fost pus în situaţia de a gestiona o criză socio-economică pentru care nu era pregătit. Parlamentarismul nu dă rezultate de pe azi pe mâine, în timp ce armata, biserica, poliţia, chiar guvernul sau instituţia prezidenţială luau măsuri mult mai vizibile şi prin proceduri mai eficiente din punct de vedere al publicului. Fiecare în domeniul ei, desigur.
  3. Explicaţia care în anii 90 se opunea celei autohtoniste era cea potrivit căreia preferinţa pentru instituţii conservatoare în dauna celor tipic democratice ar exprima o formă de totalitarism rezidual, prezentă la popoarele care au ieşit de curând de sub regimuri nedemocratice. Teoria e la fel de simplistă ca şi prima, pe care o critică. Fiecare explică doar ce are chef.
  4. O altă explicaţie separă scorul foarte bun al armatei şi bisericii de cel al altor instituţii „conservatoare” – de exemplu poliţia, serviciile secrete, nu neapărat cel mai bine văzute, dar mult, mult peste parlament la capitolul încredere. Practic, susţinătorii acestei interpretări afirmau că armata şi biserica sunt instituţii cu rezultate „neverificabile” şi este normal să aibă încredere mare din partea populaţiei, mai ales că sunt şi purtătoarele unei semnificaţii istorice şi patriotice. Parlamentul, pe de altă parte, este înfăţişat în mod curent în media nu atât din perspectiva rezultatelor, ci mai ales sub aspectul „procesului de producţie”. Astfel s-a încetăţenit ideea că parlamentarii doar vorbesc, în condiţiile în care „până şi ăia de la Guvern” mai fac câte ceva. Lumea înţelege mai uşor ce face funcţionarul public şi empatizează mai greu cu parlamentarul, „plătit ca să discute”, deşi ultimului i-a dat votul, nu primului.
  5. Recent, s-a înregistrat şi o altă tendinţă. Pe fondul unei uşoare scăderi a încrederii în armată şi biserică, s-a întâmplat chiar ca locul 1 şi 2 din topul încrederii să fie luat de instituţii mai noi sau mai recent incluse în grilă. Vorbim despre instituţii mediatizate foarte pozitiv şi, în speţă, instituţii de intervenţie rapidă în situaţii catastrofice: Inspectoratul pentu Situaţii de Ugenţă, SMURD, Pompierii (depinde ce apare şi ce denominaţie foloseşte autorul chestionarului) etc. Situaţia a alimentat ideea că publicul combină în aceste topuri utilitatea socială directă a instituţiei cu nemulţumirile eventuale generate de întâlnirile curente (reale, cazul Poliţiei, sau mediatice, cazul Preşedinţiei) cu reprezentanţii acesteia. Şi pe urmă trage linie. ISU, SMURD etc. nu prea deranjează pe nimeni în mod cotidian. Dacă sunt percepute ca eficiente – şi sunt – capătă încrederea publicului fără niciun balast.
  6. O altă explicaţie face apel la tendinţa publicului de a personaliza instituţiile. În genere, apreciem instituţiile pe care le asociem cu persoane plăcute şi nu avem încredere în instituţii asociate cu persoane antipatizate. Cazul tipic este al preşedinţiei – la început de mandat al unui nou preşedinte, instituţia are grad de încredere ridicat. La sfâşitul celui de-al doilea mandat, încrederea tinde să fie sub cea acordată parlamentului, semn sigur că se apropie alegerile. S-a întâmplat în cazul fiecăruia dintre preşedinţii României postdecembriste.  Problema e că majoritatea instituţiilor nu pot fi reduse la câteva persoane.
  7. Alţii explică lipsa de performanţă a instituţiilor bazate pe votul popular în topurile de încredere prin devalorizarea instituţiei votului. Faptul este în mod uzual vizibil atât în democraţiile avansate, cât şi în cele recente. Este suficient să ne uităm cât de greu se mobilizează lumea la vot.

Şi ar mai fi şi altele.