De altfel, cele două, unitatea şi coerenţa sunt în mod evident interdependente, pentru că unitatea e o formă fără fond dacă nu e bazată pe coerenţa dintre acţiune şi doctrină, iar coerenţa care produce dezbinare e complet inutilă.
 
În particular, mă interesează coerenţa dintre acţiunea politică, programul sau proiectul politic şi gestionarea prin acţiune a crizelor politice. Există o sugestie de coerenţă chiar în ordinea înşiruirii din titlu: acţiune-program-criză. Pentru că, în lumea realităţii politice şi a guvernării, acestea e ordinea în care se succed cele trei. 
 
Desigur, într-o lume ideală, programul sau proiectul politic, bine fundamentat doctrinar, preced acţiunea politică. Totuşi, experienţa concretă şi personală ne arată că acţiunile preced de cele mai multe ori programele, că acţiunile individuale coagulează de fapt proiectele politice în jurul unor valori. Ca să dau un exemplu edificator: în anii 90, având doar intuiţia, nicidecum experienţa valorilor autentic democratice, mulţi dintre noi am luat parte mai întâi la acţiunile politice de susţinere a acestor valori reprezentate politic de PNL, PNŢ sau Alianţa Civică, pentru a le numi pe cele mai importante. Cu alte cuvinte, mai întâi au fost acţiunile, mişcările de stradă, demonstraţiile, votul nostru entuziast, şi de abia pe urmă adeziunea clară la un proiect politic.
 
Ceea ce uneşte acţiunea şi programul politic este faptul că amândouă sunt realizate prin decizii care ne aparţin, prin deliberare personală sau colectivă. Crizele sunt însă de cele mai multe ori independente de voinţa noastră, nu ţin de domeniul deciziei pregătite, ci de cel al reacţiei şi gestionării raţionale. Acţiunile şi programele le pregăteşti, cu crizele te întâlneşti, aceasta e deosebirea esenţială. Asemănarea există însă şi o găsim exact la capetele şirului acţiune-program-criză: atât acţiunile care coagulează programe şi proiecte politice, cât şi acţiunile care trebuie să rezolve o criză trebuie să fie marcate de echilibru şi discernământ. Şi, mai ales, trebuie să aibă în vedere un scop decisiv şi important pentru cetăţeni.
 
Atunci când scopul acţiunii politice, mai ales în situaţii de criză, nu e perceput ca important de către omul obişnuit, atunci când acest scop pare obscur, iar deciziile sunt lipsite de transparenţă, politicienii pierd foarte mult din capitalul lor de încredere. Ei trebuie să fie primii care dau dovadă de claritate: în identificarea cauzelor crizei,  în reacţia rapidă şi în propunerea de soluţii cu bătaie lungă. Aşadar, orice criză politică poate să conducă la o criză de încredere, dacă nu e gestionată transparent şi coerent.  Cetăţenii au nevoie să perceapă coerenţa din acţiunile politice, coerenţă în primul cu un proiect politic pe care l-au votat în prealabil. Oamenii votează politicieni pentru a lua anumite măsuri, pentru a face anumite alianţe. Atunci când se pierde coerenţa, oamenii se simt trădaţi.
 
Nerecunoaşterea crizei ca atare, a dimensiunilor ei reale, aruncarea vinovăţiei, ignorarea rănilor şi dezechilibrelor aduse de criză, toate conduc la un colaps al încrederii. Dimpotrivă, când există onestitate, când nu cauţi vinovaţii în altă parte, când nu arunci cu acuze şi eviţi excesele de limbaj, creezi ca politician un climat al încrederii şi echilibrului. În acest climat pot fi luate deciziile cele mai bune, poate fi enunţat şi urmărit acel scop decisiv şi important pentru cetăţeni, şi poate fi chiar construit un nou proiect politic, care să nu-l trădeze pe cel iniţial, de dinaintea declanşării crizei.
 
Cum poate fi făcut acest lucru, cum poţi ieşi din criză întărit? În primul rând, păstrând fundamentele doctrinare, principiile şi valorile proiectului politic comun. Fără acest fundament, fără respectul faţă de valorile care ne-au adus iniţial împreună, nu cred că poate exista ieşire cu succes dintr-o criză, ci doar o cosmetizare, o amânare a ei. Pot exista câteva beneficii pe termen scurt, însă în niciun caz un program cu bătaie lungă, un proiect rezistent şi viabil. Doar acţiuni punctuale, adeseori arbitrare, incoerente cu valorile comune, şi care în final vor declanşa o nouă criză.
 
E un clişeu să spui trebuie să vedem în orice criză o oportunitate. Dar nu ştiu cât de adevărată e această aserţiune când e vorba de crize la a căror declanşare ai participat. În orice caz, orice criză e un test. E un test care diferenţiază oamenii politici în funcţie de felul în care ştiu să gestioneze criza. Şi e un test pentru orice proiect politic, care supravieţuieşte doar dacă cei care l-au creat păstrează solidaritatea şi au în vedere scopul fundamental care i-a adus laolaltă. 
 
Închei aducând aminte despre un alt adevăr ştiut de multă lume: cuvântul criză vine din greaca veche, în care înseamnă „a cerne”. Aşadar, în vremurile de criză, suntem cernuţi printr-o sită, iar prin această sită trec doar cei care sunt apţi să formeze o plămadă nouă. Criza discerne aşadar pe cei capabili ca, prin solidaritate, unitate şi coerenţă, să lege împreună un proiect în care cetăţenii să aibă încredere.