În esenţă, proiectul lăsa impresia că ar intenţiona să pregătească introducerea unor lecţii, cursuri de educaţie sexuală, după părerea mea mai mult decât necesare.

Marea problemă e că respectiva „strategie“, la a cărei întocmire au contribuit nu doar MEN, ci şi Ministerul Sănătăţii şi felurite ONG-uri, era prost întocmită, lamentabil scrisă, cu formulări mai mult decât imprudente, cerându-le profesorilor, între altele, să „nu idealizeze familia tradiţională“. Mai exact, unui fundamentalism atroce, unui naţional-ortodoxism exagerat din cale afară care grevează încă asupra societăţii româneşti în general, sus-menţionata „strategie“ le opunea un radicalism la fel de primejdios care nu are nimic în comun nici cu toleranţa, nici cu diversitatea, nici cu alteritatea, valori şi concepte pe care învăţământul românesc are fără doar şi poate obligaţia să le promoveze şi să le transmită.

Toate acestea, dar şi primejdia ca ceea ce părea a fi o nouă materie de studiu să fure, la propriu, din orele şi aşa puţine pe care actualele planuri de învăţământ le rezervă unor discipline fundamentale (Limba şi literatura română, Matematica, Fizica, Limbile străine, dar şi Educaţia fizică) au provocat reacţii dure care au făcut ca MEN să decidă a nu-şi mai asuma „strategia“ pe care a retras-o de pe site-ul propriu.

Printre cei mai vehemenţi critici ai „strategiei“ cu pricina s-a aflat Academia Română care şi-a făcut cunoscută poziţia prin glasul Prezidiului venerabilei instituţii. Textul „poziţiei“ a fost postat pe site-ul Academiei la data de 6 iulie. L-am citit în repetate rânduri, cu speranţa că e vorba despre o greşeală ce va fi rapid îndreptată, despre o glumă sinistră, un coşmar, că eu nu îi înţeleg esenţa, că ceva mi se întâmplă. Încă de la prima lectură, mi-au ţiuit urechile de-a dreptul găsind în cuprinsul „poziţiei“ cuvinte şi sintagme ca, de pildă, „specific românesc“, „familia tradiţională“, „viaţa socială, culturală, morală şi creştină“, „fonduri provenite din străinătate“ în aşa fel folosite încât părea că ne-am întors în timp, în epoca naţional-comunismului de tip Ceauşescu. Textul „poziţiei“ e agresiv, lasă impresia a fi fost conceput în laboratoarele Secţiei de propagandă a CC. al PCR, dă impresia unui amestec fetid, retrograd, pernicios între condeiul lui Nicolae Iorga, falsificat din raţiuni de propagandă naţionalist-comunistă, şi cel al lui Nicolae Ceauşescu. Un Ceauşescu resuscitat şi dezlănţuit ca în plenarele pe teme ideologice de la Mangalia.

În fapt, Academia Română nu face decât să recidiveze. Să procedeze la fel de prost, de neinspirat precum a făcut-o, de pildă, în februarie 2017, atunci când nici mai mult, nici mai puţin decât 84 de nemuritori au dat publicităţii un document în care se pronunţau „cu tărie în favoarea identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale“, punând, în fapt, indirect la zid protestele #rezist şi sărind pe faţă în ajutorul puterii actuale, dar şi atunci când s-a cerut legarea de glie a absolvenţilor de instituţii de învăţământ superior din România.

Academia Română nu e deloc credibilă când are opinii redactate în cel mai retrograd stil cu putinţă despre educaţia parentală, însă tace chitic invocându-şi un fals apolitism, în faţa stâlcirilor pe faţă ale esenţei democraţiei, ale Statului de drept, ale ideii însăşi de justiţie. ale orientării pro-europene a ţării de către un guvern şi o majoritate parlamentară care îi cumpără tăcerea prin fonduri sporite şi privilegii acordate cu nemiluita conducerii sale.

Am mai făcut apel în comentariile mele la cartea istoricului austriac Oliver Jens Schmitt România în 100 de ani Bilanţul uni veac de istorie (editura Humanitas, Bucureşti, 2018). Acolo sunt identificate patru instituţii care au asigurat etno-naţionalismul ortodox în ultima o sută de ani şi anume Biserica, Armata, serviciile secrete şi Academia Română. Oliver Jens Schmitt se arată neiertător şi cu acea Academie Română atât de idealizată din încă şi mai idealizata perioadă interbelică, şi cu Academia mustind de non-valori ştiinţifice şi colaboraţionişti notorii din perioada comunistă, şi cu cea de după 1990 încoace. Adevărul e că Academia post-decembristă nu s-a prea grăbit să se cureţe de gunoaie. Dimpotrivă, a operat puţine excluderi, a făcut primiri controversate, acceptă să aibă printre componenţii ei foşti colaboratori dovediţi ai serviciilor secrete comuniste care, la o adică, ar putea fi lesne acuzaţi de complicitate la crimă.

Greşeli au comis şi alte Academii din Europa. Oliver Jens Schmitt dă în cartea sa chiar exemplul Academiei Austriece, dar care a publicat sub egidă proprie o Istorie critică a perioadei 1939-1945 şi a alcătuit o comisie al cărei rost este acela de a studia critic şi de a publica o istorie critică a Academiei Austriece. Va face şi Academia Română acelaşi lucru sau mult prea sensibilă la „specificul românesc“ intim legat de politica struţului şi la „viaţa socială, culturală, morală şi creştină“ va tăcea chitic pe mai departe?

„Nemuritorii“ ar trebui să ştie că, totuşi, nimeni nu este nemuritor, că vine şi momentul judecăţii şi că s-ar cuveni să facă ceva pentru ştergerea petelor de pe obrajii proprii şi de pe aceia ai instituţiei din care fac parte.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors. ro  şi pe blogurile adevărul.ro