Absenţa înseamnă complicitate

Eroilor Revoluţiei nu le-a fost lehamite ori teamă să se sacrifice pentru dreptul nostru de a ne decide, prin vot, soarta

Avem, duminică, şansa de a ne bucura, înainte de orice, de un fapt extraordinar: putem alege pentru noi şi pentru copiii noştri. E un drept ce merită asumat şi apărat, mai ales când realizăm că nu e un dat definitiv al vieţii. Şi când ştim, precum profetic scria Nicolae Iorga, că „nu numai faptele rele se răzbună, ci şi nepăsarea”.

Democraţia românească manifestă, la aniversarea unui sfert de veac, simptomele unei oboseli premature ori ale unei îmbolnăviri ce se produce îngrijorător de uşor. Sub pedeapsa unui parcurs sinuos ori sub puterea contaminării cu microbul derapajelor autoritare din jur, democraţiei noastre nu-i e bine. Forma cea mai gravă a nefuncţionării optime a sistemului democratic este absenteismul.

Fie ca expresie a unei pretinse oboseli, fie ca aşa-zisă formă de protest, absenţa de la vot riscă, în fapt, să ducă la abdicarea de la condiţia de cetăţean.

Des invocata lehamite poate fi, în acest caz, expresia unei comodităţi civice, iar spatele întors ostentativ politicii poate echivala cu laşitatea asumării răspunderii unui drept esenţial.

Aşa s-a ajuns la respingerea denigratoare a dreptului la vot, din partea generaţiei născute după 1989. Cei care am copilărit şi ne-am trăit adolescenţa în anii de final ai comunismului ştim ce înseamnă să-ţi împarţi fiecare zi între o şcoală rece şi gri, serbedele ceremonii pioniereşti şi inevitabilele cozi la lapte şi pâine, pentru ca apoi, peste finalul zilei, să planeze doar spectrul lipsei de speranţă că mâine poate fi mai bine. Din păcate, societatea românească nu a dat tinerei generaţii şansa unei educaţii civice şi democratice eficiente.

Dar aşa se poate deschide calea totalitarismului: din propagarea şi însumarea atitudinilor de respingere a democraţiei.

Drepturile omului au rămas la stadiu de abstracţiune pentru unii compatrioţi. În consecinţă, la alegeri, de o parte e votul celor manipulaţi ori mânaţi de la spate spre urne. De cealaltă parte, refuzul de a fi cetăţean, hrănit de iluzia că această atitudine ar însemna un protest. De fapt, fiecare vot lipsă se contorizează, într-o aritmetică simplă, în dreptul voturilor controlate de structuri democratice doar în aparenţă. Ambele atitudini au aceeaşi cauză: inconsistenţa civică.

Există însă, din fericire, şi o Românie care are ambiţia să se informeze, curajul să-şi pună întrebări şi tăria să ia decizii în cunoştinţă de cauză. De capacitatea acestui segment responsabil de a se afirma într-un astfel de moment electoral decisiv depinde, pentru mulţi ani de acum încolo, destinul românesc.

Numai cine a uitat ce înseamnă răul absolut al totalitarismului ori cine nu vede ce se întâmplă în Ungaria ori Ucraina poate strâmba din nas când are posibilitatea de a cântări şi de a opta.

Sute de mii de unguri au demonstrat, zilele acestea, pentru democraţie, exasperaţi de abuzurile regimului Orban, care au mers de la anihilarea instituţiilor independente ale statului şi critica deschisă a democraţiei liberale, la ameninţările cu ieşirea din UE şi cenzurarea accesului la Internet, prin încercarea de a impune o taxă fără precedent în lume. De patru ani, Ungaria a devenit paria UE, de unde fusese elevul-model al Estului. Dar de patru ani, partidul ”Viktatorului”, cum îi strigă protestatarii lui Orban, câştigă detaşat alegerile în ţara vecină. Răul a fost produs şi există pericolul real să devină inevitabil. Nu mai poate fi oprit decât cu un efort major, iar remediul va lua destui ani. Timp irosit şi traume inutile pentru o societate deviată de la drumul ei firesc. În ceea ce priveşte Ucraina, marele ei vecin de la Răsărit îi interzice, pur şi simplu, dreptul la altă cale decât sufocanta îmbrăţişare rusească.

Avem, aşadar, duminică, şansa de a ne bucura, înainte de orice, de un fapt extraordinar: putem alege pentru noi şi pentru copiii noştri. E un drept ce merită asumat şi apărat, mai ales când realizăm că nu e un dat definitiv al vieţii. Şi când ştim, precum profetic scria Nicolae Iorga, că „nu numai faptele rele se răzbună, ci şi nepăsarea”.