Tehnic, analizând ”la rece” şi obiectiv, aceste atacuri la viaţa privată nu reprezintă o noutate şi nici măcar nu sunt o caracteristică unică a politrucilor noştri.

De fapt, nimic nou sub soare. În SUA, stat considerat a fi democraţie arhetipală, candidatul Obama a fost dur atacat de rivalii săi politici. Republicanii au comentat despre originea lui rasială - că e ”negru” - i-au pus sub semnul întrebării locul de naştere - dacă nu s-ar fi născut pe teritoriul american, ar fi pierdut dreptul să candideze - precum şi religia, bănuindu-l că ar fi musulman. Obama a demontat aceste acuzaţii, însă ele rămân dovezi elocvente că în lupta politică, până şi în marile democraţii, aproape totul este permis.

În presa românească au apărut, grăbit şi superficial, atitudini ”politically correct” care au criticat vehement atacurile la familie şi credinţă religioasă.

Într-o anumită măsură, astfel de lovituri ”sub centură” sunt expresia unor mentalităţi primitive şi nu pot fi acceptate într-o competiţie electorală democratică şi civilizată. Totodată, ne dovedesc faptul că politicienii noştri sunt incapabili să se prezinte în faţa electoratului cu teme de dezbatere de interes naţional, cu proiecte de ţară şi soluţii la probleme noastre, le este mai lejer să se certe ca în mahala.

Totuşi, viaţa privată a candidaţilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii rămâne, oricât s-ar împotrivi activiştii lui ”politically correct”, un subiect deosebit de atractiv pentru electoratul românesc. Absenţa din discursul public al candidaţilor a programelor politice inteligente - prin care aceştia să facă dovada că au înţeles la ce funcţie candidează şi că ştiu cum să folosească această funcţie în interesul nostru - creşte importanţa subiectelor legate de viaţa privată a candidaţilor.

Cancanurile au făcut întotdeauna deliciul galeriei, mahalalei. Corpusul electoral românesc este format, într-un procent tot mai mare, din indivizi mediocri şi sub-mediocri, cu un nivel de educaţie redus până la limita analfabetismului. Falimentul şcolii româneşti, dar şi interesul permanent exprimat de clasa politică în conservarea unui nivel redus, primitiv de înţelegere, de către masele de cetăţeni, a mecaniselor democratice, au generat apariţia unor cetăţeni ”second hand”, defel receptivi la programe politice - care oricum lipsesc cu desăvârşire - şi consumatori fericiţi de scandaluri şi ştiri tabloide despre politicienii noştri.

Există însă şi o dimensiune mult mai pragmatică şi îndrăznim să spunem, morală a interesului pentru viaţa privată a unui candidat la funcţii reprezentative în marea comunitate numită România, dimensiune întemeiată pe experienţa de viaţă a românului obişnuit. Un astfel de român va căuta să afle răspunsuri la întrebări care poate sunt greşite din perspectiva lui ”politically correct”, dar sunt îndreptăţite atunci când doreşti să analizezi în detaliu şi până la ultima consecinţă viaţa unui om pe care îl vei mandatat să te conducă, sperând că va aduce binele, progresul şi prosperitatea pentru familia ta.

Sunt întrebări deranjante pentru urechile celor care privesc la candidaţi ca la nişte clone a căror viaţă personală nu ar conta şi nu ar influenţa deciziile lor din spaţiul public. În discuţiile pe care le-am avut cu români obişnuiţi, monitorizând ca membru al APD-Club Craiova modul în care se derulează campania pentru prezidenţiale în Oltenia, am aflat câteva dintre aceste întrebări, repet, deranjante pentru că sunt prea puţin armonizate cu religia lui ”politically correct”:

Dacă nu are copii, va înţelege candidatul cât de greu este pentru o familie de români obişnuiţi să-şi crească copiii într-o Românie a sărăciei şi şomajului? Dacă şi-a crescut, educat şi ”aranjat” copiii în lux, la şcoli înalte şi în slujbe bine plătite, pentru că a avut bani mulţi făcuţi din corupţie sau din salarii nesimţite, merită să-l votez, când copiii mei sunt siliţi de sărăcie să plece din ţară şi să-şi caute fericirea printre străini? Dacă şi-a făcut averea familiei prin furt şi minciună, merită candidatul să-i dau pe mână o ţară? Dacă vreunul dintre candidaţi a schimbat bărbaţii sau femeile ca pe şosete şi a fost imoral în viaţa de familie, să cred că va fi moral, consecvent şi loial când va conduce ţara? Dacă şi-a făcut studiile şi şi-a luat titlurile academice, prin furt, nemeritat şi sprijinit de familia lui cu bani nemunciţi, iar familia mea a muncit din greu ca eu să finalizez studiile la facultate, merită să mai am încredere că va fi un preşedinte competent? Dacă îi place luxul şi se afişează în haine şi maşini scumpe, când eu abia am bani să cumpăr rechizite pentru copilul meu, când începe şcoala, merită să-i dau votul meu? Dacă în vremea comunismului, familia lui era ocrotită şi prosperă pentru că el, candidatul, era colaborator important al structurilor de partid şi de stat ale lui Ceauşescu, iar cei din familia mea stăteau cu rândul, la coadă, la Alimentara, sperând ”că se bagă ceva”, merită să-i dau votul meu şi să-l fac Preşedinte al Republicii?

Sunt câteva din zecile de întrebări care încalcă religia lui ”politically correct”, dar care ne atenţionează că un politician nu poate fi privit doar din perspectiva vieţii lui publice ori a programului politic pe care îl promovează. Nu, nu poate fi aşa, căci politicianul nu este un om oarecare, ci este omul care doreşte să ne reprezinte, să ne administreze exercitarea unei părţi din drepturile noastre, să conducă acele resorturi ale comunităţii menite să asigure prosperitatea şi securitatea noastră.

Vă place, nu vă place, domnilor candidaţi şi doamnelor candidate, viaţa dumneavoastră privată va fi mereu interogată de cetăţeni şi chiar dacă vi se pare că nu ar fi ”politically correct”, înţelegeţi că această interogare este, deocamdată, pentru România noastră, un obicei sănătos.

...că doar nu vom pune pe beţiv dregător la cramă şi nici pe tâlhar paznic la visterie!