Deja faimosul articol 50 a fost redactat în grabă, cu singura justificare că nu trebuie exclusă o asemenea ipoteză. Dacă analizăm cu atenţie dezbaterile Convenţiei pentru Viitorul Europei, vom vedea că era avută în vedere situaţia în care un stat membru notifică intenţia de a părăsi UE, fără ca această cerere să fie bazată pe un referendum. Aceasta este explicaţia pentru care în momentul de faţă ne găsim într-un blocaj: există referendum, dar nu există cerere de renunţare la calitatea de stat membru UE din partea Marii Britanii. Nimeni nu ştie dacă o asemenea cerere va fi formulată vreodată sau nu. Pe de o parte, nu poate fi ignorată voinţa cetăţenilor. Pe de altă parte, politicienii care au îndemnat la Leave recunosc acum că au dorit să manipuleze opinia publică, fără a avea idee cum se poate renunţa la apartenenţa la UE.

David Cameron a anunţat acest referendum în ianuarie 2013, având ca termen limită sfârşitul anului 2017. Decizia a fost una inspirată strict din perspectiva alegerilor parlamentare, Partidul Conservator câştigând o nouă majoritate. Ulterior alegerilor din 2015, în interiorul conservatorilor a apărut diviziunea Remain versus Leave. Cameron a reuşit să importe în mijlocul partidului pe care l-a condus un conflict politic care depăşea graniţele partidelor. La fel s-a întâmplat şi în cazul laburiştilor. Cele două partide au devenit incoerente datorită ipsei de coeziune internă pe o temă atât de importantă. Laburiştii s-au declarat în favoarea Remain, dar o mare parte din adepţii lor au votat Leave. Destrămarea shadow cabinet după referendum demonstrează existenţa unor convulsii extrem de puternice în interiorul Partidului Laburist. Acesta este cel mai palpabil efect al Brexit până acum: sistemul de partide britanic nu va mai fi acelaşi. Cele două mari partide pierduseră deja monopolul, odată cu apariţia unor alte forţe politice reprezentate în Parlament. Locul este acum gol pentru un partid populist, anti-european dar şi pentru un partid pro-european. În condiţiile în care clivajul dintre laburişti şi conservatori nu va mai fi atât de relevant, se va vedea cât de bine este adaptat sistemul majoritar de vot la noua configuraţie a sistemului de partide.

David Cameron a ales calea referendumului legat de apartenenţa la UE crezând, în mod eronat, că referendumul, odată ce va avea loc, va genera armonie în cadrul partidului său. Realitatea post-referendum a infirmat deja puternic această ipoteză. La fel a gândit Cameron şi în cazul referendumului pentru independenţa Scoţiei din 2014: problema va fi soluţionată odată pentru totdeauna. Cameron a crezut necondiţionat în virtuţile referendumului. În realitate, tradiţia politică de la care se revendică nu are în vedere democraţia directă, ci pe cea reprezentativă. Referendumul a fost de obicei utilizat în Europa ca un instrument de negociere politică (vezi cazul referendumului din Grecia din 2015) şi mai puţin ca un instrument de rezolvare a unei dezbateri politice. Referendumurile pe teme europene eşuează în general: alegătorii identifică în mod eronat sursa lipsei de bunăstare cu UE. Mulţi politicieni le spun să facă această identificare; Uniunea Europeană nu le spune că acei politicieni nu au dreptate. Cameron s-a înşelat, a subapreciat potenţialul iraţional al votului la un referendum pe teme europene. Participarea ridicată la vot a populaţiei 65+ nu a fost previzionată de vreun institut de sondare. Nici discuţiile din cadrul Partidului Conservator nu au luat în calcul o asemenea mobilizare.

Susţinătorii Leave nu doreau de fapt un rezultat pozitiv al referendumului, ci să piardă la limită, pentru a negocia o schimbare de putere în cadrul Partidului Conservator. Din acest motiv, Boris Johnson şi Michael Gove nu erau prea fericiţi după anunţarea rezultatelor. Aceştia au subestimat efectul propriilor mesaje politice. Nimeni nu se grăbeşte a deschide succesiunea în cadrul conservatorilor. Punerea în aplicare a referendumului ar genera o situaţie greu de controlat. Pe de altă parte, nepunerea în aplicare ar fi considerată o sfidare din partea electoratului şi ar genera o neâncredere imposibil de gestionat faţă de clasa politică.

Una dintre consecinţele la care Cameron nu s-a gândit cu siguranţă este legătura dintre Brexit şi apartenenţa regiunilor la UE. Odată cu începerea procesului de devoluţe, regiunile istorice (Scoţia, Irlanda de Nord) au început să simtă mai bine consecinţele apartenenţei Marii Britanii la UE. Au accesat mai uşor fonduri structurale şi a început să se facă o conexiune între bunăstare şi apartenenţa la proiectul de integrare europeană. În acest moment, Scoţia doreşte să rămână în UE. Ceea ce nu spune guvernul de la Edinburgh este că schimburile comerciale cu UE au scăzut în ultimii 5 ani şi au crescut în schimb cele cu restul Marii Britanii. Întreruperea fluxurilor comerciale cu Anglia, datorată unei desprinderi de Marea Britanie, ar avea consecinţe economice dezastruoase. De fapt, liderii politici ai Scoţiei urmăresc independenţa, încercând să profite de rezultatul referendumului. În mod paradoxal, se foloseşte aceeaşi tehnică precum în cazul Brexit: cât mai puţină informaţie pentru a ajunge la rezultatul scontat şi pentru a avea opinia publică de partea independenţei.

Subtilităţile relaţiilor dintre Scoţia şi restul regatului nu sunt în general cunoscute decât în interiorul Marii Britanii. Referendumul din 2014 a fost posibil datorită unui acord (Edinburgh Agreement) între guvernele de la Londra şi de la Edinburgh, acord care a permis transferul temporar de prerogative în domeniul normativ. În niciun stat unitar o regiune nu poate organiza un referendum. Acest lucru a fost posibil datorită unei excepţii de la legislaţie, o excepţie temporară. Guvernul de la Londra a adoptat un Order in Council, al cărui proiect a fost aprobat în prealabil de Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, actul fiind ulterior aprobat de regină. Abia ulterior Parlamentul scoţian a adoptat legea de organizare a referendumului. Va mai acorda legislativul şi executivul de la Londra o a doua excepţie, în actualele circumstanţe? Probabil că nu. Nicola Sturgeon ştie foarte bine că un organizarea unui referendum ar trebui aprobată şi de Londra, iar din acest motiv explorează şi alte modalităţi de continuare a apartenenţei la UE. În 2013, primul ministru spaniol Mariano Rajoy avertiza că ţara sa va bloca intrarea Scoţiei în UE, pentru a nu încuraja o cerere similară din partea Cataloniei. Nicola Sturgeon cunoaşte foarte bine acest aspect, după cum ştie că Rajoy are şanse foarte mari să continue să exercite funcţia de prim-ministru după recentele alegeri parlamentare. Mă număr printre cei care susţin că pentru aderarea Scoţiei la UE nu va fi nevoie de un nou tratat de aderare (articolul 49), ci de amendarea tratatelor existente (articolul 48), din motive care ţin de particularităţile dreptului UE. Guvernul de la Edinburgh explorează o altă posibilitate: aceea de a beneficia în continuare de apartenenţa la UE prin aplicarea acquis-ului UE, fără a face parte formal din UE. Există exemplul Danemarcei - insulele Feroe şi Groenlanda fac parte din Danemarca, dar nu şi din UE, după cum există şi precedentul Ciprului - tratatul de aderare al Ciprului la UE din 2004 prevede că aplicarea acquis-ului este suspendată în partea de nord a insulei, până la un acord de pace. Potrivit profesorului Sionaidh Douglas - Scott de la Oxford University, dreptul Uniunii Europene este extrem de flexibil în această privinţă, putând genera soluţii pragmatice la probleme care nu sunt prevăzute în tratate.

O conexiune între Brexit şi referendumul care a avut loc în Scoţia în 2014 a fost făcută încă din momentul anunţării referendumului pentru apartenenţa la UE a Marii Britanii. În februarie 2013 un sondaj IPSOS MORI a arătat că alegătorii scoţieni vor simultan rămânerea în UE şi independenţa provinciei. De ce a continuat Cameron organizarea referendumului pentru Brexit, cunoscând aceste date, fiind conştient că un da masiv pentru Brexit va accentua presiunile pentru independenţa Scoţiei? Executivul şi legislativul de la Edinburgh au depus eforturi intense pentru a-l convinge pe Cameron să nu organizeze referendumul pentru Brexit sau cel puţin să amâne declanşarea lui după referendumul scoţian. Toate aceste demersuri nu au avut niciun rezultat. Cameron a fost convins până în ultimul moment că referendumul pentru Brexit nu va fi validat. Dacă ar fi avut cea mai redusă temere în privinţa unui rezultat pozitiv, ar fi oprit organizarea referendumului. Exact în urmă cu un an am fost invitat la o conferinţă despre Brexit, organizată de Universitatea din Pisa, cu participarea mai multor experţi prestigioşi. Din motive de program, am declinat invitaţia. Organizatorii mi-au spus ulterior că de fapt ar fi fost oarecum inutil să particip, toţi cei care au luat cuvântul şi-au exprimat convingerea că referendumul nu va mai fi organizat. Acesta era pulsul dezbaterii publice care setează curente de opinie în urmă cu un an. Am dat acest exemplu pentru a arăta cât de diferită este astăzi situaţia. Nu vom şti probabil niciodată de ce David Cameron nu a luat în calcul rezultatul pozitiv al referendumului pentru Brexit. S-a bazat probabil şi pe determinarea laburiştilor de a face o campanie anti-Brexit. În realitate, Jeremy Corbyn a avut a atitudine ambivalentă şi nu s-a implicat într-un mod decisiv. „Clasa muncitoare’’ dădea semne că va vota în favoarea Brexit (ceea ce s-a şi întâmplat), iar laburiştii nu au vrut de fapt să se pună contra curentului determinat de cei pe care pretind că îi reprezintă. O atitudine pe care Cameron nu a luat-o în calcul.

Ce s-a întâmplat la referendumul din Marea Britanie confirmă magistral teoria lui Albett Hirschman, expusă în Exit, voice and loyalty. Responses to decline of firms, states and organisations apărută în 1970, o lucrare clasică a ştiinţei politice. Hirschman susţine că cetăţenii au în general două atitudini faţă de puterea politică (sau în cadrul unei firme): exit  = abandon (ies atunci când vocea lor nu contează, abandonează o ţară sau o organizaţie), voice  = contestare (protestează faţă de starea de fapt, convinşi că pot să o schimbe). De multe ori însă opţiunile lor sunt ponderate de loyalty: loialitatea faţă de un stat sau o organizaţie îi îndeamnă să nu practice contestarea la capacitate maximă şi nici să adopte abandonul ca soluţie.

În faţa presiunilor Scoţiei în vederea dobândirii independenţei şi a destrămării Regatului Unit (abandon), dar şi datorită perspectivelor incerte legate de consecinţele unui alt abandon (declanşarea articlului 50), clasa politică de la Londra s-ar putea să aleagă calea loialităţii faţă de o organizaţie (Uniunea Europeană) şi să nu aplice rezultatele referendumului pentru Brexit.

Hirschman a ales pentru ilustrarea teoriei sale plecarea cetăţenilor din Germania de Est, prin Ungaria şi Cehoslovacia, către Germania Federală, odată cu deschiderea graniţelor, fapt ce a determinat căderea zidului Berlnului. Un abandon urmat de contestare.

Mulţi dintre cei care au plecat cu Trabantul în Germania Federală s-au întors după reunificarea Germaniei în locurile pe care le părăsiseră.