A uzurpat CCR atribuţiile Parlamentului? Alibiul Kant-Schopenhauer

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ştiţi schema cunoscută sub numele de „Alibiul Kant-Schopenhauer”? Ea funcţionează aşa: eu zic despre tine că eşti Kant, tu zici despre mine că sunt Schopenhauer, iar toţi fraierii din sat ne dau o ţuică la bufet, convinşi că sunt contemporani cu doi mari filosofi. Pe baza acestei scheme, Curtea Constituţională a dezvoltat un mecanism perfid şi insidios prin care poate obliga Parlamentul cum să scrie legile. S-a întâmplat cel puţin de două ori.

Anul trecut, în faimoasa decizie prin care a reglementat abuzul în serviciu, CCR a examinat de când e incriminată această infracţiune (din 1864, Codul lui Cuza) şi formele în care a fost reglementată de-a lungul timpului (în 1936 şi 1969), constatând că legiuitorul român nu a impus niciodată un prag de prejudiciu prin care să fie măsurată gravitatea faptei. Deci, concluziona Curtea, orice abuz în serviciu, indiferent de prejudiciu, a fost şi este incriminabil penal.

După care, fără să fi fost provocaţi de nimic, judecătorii adaugă: „Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu”. Ce spui, Franţ? Pe bune că ştii tu, judecător constituţional, care a fost voinţa legiuitorului de la Cuza Vodă încoace, trecând prin Carol al II-lea şi prin Dongoroz? Pe ce te bazezi?

Şi vine în ianuarie 2017 Florin Iordache şi ce bagă el în ordonanţa 13? Exact pragul de prejudiciu de 200.000 de lei. Ştiţi cum l-a justificat în singurul moment în care a răspuns altfel decât cu „Altă întrebare”? Că aşa a decis Curtea Constituţională.

Încă una. În decizia de săptămâna trecută privind conflictul „Tăriceanu-DNA”, Curtea dezvoltă pe larg teoria privind independenţa şi libertatea pe care trebuie să le aibă legiuitorul atunci când adoptă acte normative, expresia acestora fiind imunitatea penală pentru opinii şi vot. Judecătorii extind această imunitate şi asupra Guvernului, ca legiuitor delegat, atunci când acesta emite ordonanţe de urgenţă.

Judecătorii poposesc apoi, aparent din senin, asupra infracţiunii de conflict de interese. Şi observă că, aşa cum scrie în Codul Penal, această infracţiune nu se aplică la în cazul emiterii, aprobării şi adoptării actelor normative. Şi tot fără somaţie, adaugă: Situaţia este identică şi în ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres clauza exoneratoare de răspundere penală”.

Ce avem noi aici? Păi avem o completare a Codului Penal, prin care judecătorii CCR extind o clauză de nepedepsire şi asupra infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Dar dacă tot au căpătat pasiunea de a rescrie legi, nu era mai corect ca domnii judecători să spună că în forurile legislative nu au ce căuta infractori, tocmai spre a avea garanţia că nimeni nu-şi face favoruri penale atunci când votează? La asta nu i-a dus mintea, au băgat direct cu dezincriminarea.

Dacă mai ţinem bine minte, ordonanţa 13 exact cu asta începea: nu se mai pedepseşte favorizarea făptuitorului în cazul adoptării actelor normative. Nu ştiu dacă a existat vreo cale de comunicare între Florin Iordache şi Curtea Constituţională, dar putem constata un fapt: deşi ordonanţa a fost abrogată, Curtea Constituţională a revalidat această soluţie legislativă. Şi ne putem trezi oricând că vine vreun infractor din Parlament care să o promoveze sub formă de amendament, pe motiv că aşa a decis Curtea Constituţională.

Sigur, ne putem amuza de alibiul pe care şi-l acordă reciproc CCR şi parlamentarii cu vocaţie penală sau de eforturile Curţii de a rescrie legi, dacă şi numai dacă acestea ar avea doar caracter de recomandare. Însă într-o decizie dată încă din 1995, reluată apoi în numeroase alte cauze, tot Curtea Constituţională a hotărât aşa: deciziile sale sunt general obligatorii atât în ceea ce priveşte dispozitivul (sentinţa ca atare), cât şi considerentele pe care acesta se sprijină (motivarea). Prin urmare, ori de câte ori, în motivare, CCR afirmă sau doar sugerează anumite soluţii legislative, impune practic Parlamentului obligaţia de a se conforma. Parlamentul pare să-şi piardă astfel calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum scrie în Constituţie.

Dacă aş fi jurist, şi încă unul competent, aş spune că toate cele scrise mai sus sunt simple speculaţii gazetăreşti, ba chiar nişte prostii sinistre. Nici n-ar trebui să aduc argumente, câtă vreme toată lumea ştie că sunt un jurist competent. Cum însă nu sunt jurist, şi cu atât mai puţin unul competent, nu-mi rămâne decât să întreb:  nu cumva ne aflăm în faţa unui conflict juridic de natură constituţională declanşat chiar de către Curtea Constituţională? Ar fi singurul asemenea conflict care, din câte cunosc, nu poate fi reclamat nicăieri.

În această ecuaţie cu judecători CCR, cu Florin Iordache şi cu multe necunoscute, singurul lucru pe care nu-l ştim este care dintre ei e Kant şi care e Schopenhauer. Că fraierii din sat - asta ştim - suntem noi, contemporanii lor. Care, onoraţi, le dăm ţuica la bufet. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite