Unul consistent, nu din cale afară de unit şi care, din păcate, tocmai de aceea foarte lesne penetrabil şi chiar instrumentalizat (disensiuni, scandaluri, suspiciuni, manipulare) în interesul regimului lui Nicolae Ceauşescu. Cu precizarea că operaţiunea a început încă din primii ani ai regimului comunist din România. A se vedea în aceste cele două volume ale Jurnalului lui Ion Raţiu sau recenta carte Agentul nostru Victor apărută la editura Polirom sub semnătura istoricului Stejărel Olaru.

Prima listă publicată de Mădălin Hodor, cea care conţinea numele acelor cetăţeni români care ar fi existat în evidenţa unităţii militare cu pricina în calitate de colaboratori, îl plasa la loc de cinste pe acad. prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop. Care tocmai fusese ales preşedinte al Academiei Române. Nu din cale afară de simpatic unor intelectuali români şi aceasta din felurite motive. Din cauza unor ieşiri în spaţiul public lesne catalogabile drept naţionaliste, din cauza situării pe o seamă de poziţii socotite drept depăşite în felul în care înţelege domnia-sa scrisul istoric, din cauza unei interminabile dispute care îl opune colegului său bucureştean Lucian Boia.

Pe de altă parte, dl. Pop are câteva vulnerabilităţi reale. Ale domniei sale şi ale Academiei deopotrivă. Academia Română, pozează în apolitică, deşi, în fapt, nu este, nu are nici un fel de poziţie faţă de ceea ce se petrece rău în viaţa politică a ţării, tace când vine vorba despre vizibila operaţiune de trimitere a României la marginea dacă nu cumva chiar în afara UE, în schimb e scandalizată de introducerea orelor de educaţie sexuală, de gay şi lesbiene dovedindu-se la fel de conservatoare şi de solidară cu Puterea cum a fost de când a fost creată, cu apogeul din perioada comunistă. Comunicatul său din data de 6 iulie pare o producţie a Comitetului Politic al PCR.

Amestecul acesta de fapte reale a fost, cred, principalul motiv în virtutea căruia mulţi intelectuali de dreapta, dar şi formaţi în şcolile occidentale au sărit în apărarea d-lui Mădălin Hodor. Atunci când a fost sancţionat disciplinar de conducerea CNSAS.

Realitatea e însă puţin mai complicată. Cert e că dl. Hodor nu a acţionat tocmai corect, a publicat lista cu pricina otova, fără o minimă verificare, fără a ţine seama de rigorile profesiunii de istoric. Să fiu bine înţeles. Nimeni nu pune la îndoială veridicitatea documentului publicat de dl. Hodor. Fără îndoială el există. Sub semnul întrebării stau informaţiile conţinute de acesta. În calitate de istoric profesionist, familiarizat cu stilul şi metodele de lucru ale Securităţii, dar şi cu specificul profesiei sale, dl. Hodor era obligat să ştie că foarte adesea Securitatea respecta modul de lucru al oricărei întreprinderi socialiste din România. Adică producea raportări false. Avea plan de producţie, adică plan de racolare de informatori, era obligată să îl ducă la îndeplinire, orice angajat şi orice structură din arhitectura Departamentului Securităţii Statului trebuiau să îşi justifice existenţa. Ar fi fost firesc ca dl. Hodor să fie puţin mirat de cifrele rotunde ale colaboratorilor şi să le privească cu reticenţă. În cazul d-lui Pop avea obligaţia să se întrebe ce e cu acel „Nu”plasat în faţa numelui domniei-sale. Se cuvenea să verifice dacă există angajamente şi delaţiuni olografe. Cum eu însumi îl cunosc pe dl. acad, Pop încă din anii studenţiei, cum îndeosebi în anii 80, anii care fac obiectul documentelor scoase la lumină niţeluş cam pe şest de dl. Hodor, vorbeam la telefon cu domnia-sa aproape zilnic pot spune că dl. Pop nu a ieşit niciodată în Occident până la data la care este emis documentul cu pricina.

Pe urmă. Cine citeşte cartea Operaţiunea Meliţa şi Eterul observă lesne câte trăznăi, pe lângă multe lucruri adevărate, conţineau notele informative  redactate de acei colaboratori ai Securităţii care, odată ajunşi în Occident, aveau obligaţia de a intra în legătură, de a-i trage de limbă şi, iarăşi, de a-i „influenţa pozitiv” pe angajaţii Europei Libere, indiferent dacă aceştia lucrau la München, Paris sau Washington. Toate acestea trebuiau să îi pună pe gânduri pe dl. Mădălin Hodor, pe susţinătorii domniei-sale, dar şi conducerea revistei 22.

Dl. Mădălin Hodor a recidivat săptămâna trecută. A publicat o nouă listă în ediţia de marţi, 4 iulie, a aceleiaşi reviste. Principalul vizat era jurnalistul Ion Cristoiu. Numai că, de data aceasta printre pretinşii colaboratori ai Securităţii figura şi numele profesorului Alexandru Călinescu. Unul dintre disidenţii autentici de dinainte de 1989. Chiar în aceste zile am citit cartea România mea comunistă, scrisă de Catherine Durandin, în care se găsesc pagini emoţionante despre personalitatea intelectualului ieşean.

Profesorul Călinescu şi-a exprimat public, pe bună dreptate, şi durerea, şi surprinderea. A publicat o dezminţire mai mult decât convingătoare în ediţia de vineri, 6 iulie a Ziarului de Iaşi. Corect ar fi ca revista 22, dl. Mădălin Hodor să îi ceară d-lui Alexandru Călinescu scuze. Deşi nu cred că ele pot repara ireparabilul. Zvonul, insinuarea, calomnia. E drept, de data aceasta dl. Hodor a fost săpunit chiar şi de cei care l-au aplaudat frenetic săptămânile trecute. Nu ştiu dacă şi de cei care au comis năzbâtia de a-i da un premiu săptămânile trecute şi de a-l încorona drept conştiinţă a naţiei, fără a băga în seamă diletantismul său profesional. Şi infantilismul reacţiilor domniei-sale.

E de sperat că după această întâmplare tristă atât dl. Mădălin Hodor, cât şi revista 22 vor trage toate învăţămintele necesare. Deocamdată înregistrăm o dovadă concretă pentru  ceea ce Adam Michnik numea a doua victorie a Securităţii. De fapt, în spaţiul românesc, a câta?

Text apărut concomitent pe site-ul contributors. ro  şi pe blogurile adevărul.ro