A fi bărbat de stat fără stat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O să zică unii că mi s-a pus pata pe dl. Tăriceanu. Am mai păţit-o. Cu ceva ani în urmă, l-am bombănit, în vreo două rînduri, pe dl. Crin Antonescu şi o (pe atunci fidelă) susţinătoare (dna Alina Gorghiu) a observat, ironic, că am o „obsesie” cu şeful ei (din acel moment).

Am explicat, la data cu pricina, că dacă cineva se face prezent mereu, foarte vocal, în ambianţa ta cotidiană, iar tu semnalezi prezenţa cu pricina, nu se cheamă că ai o obsesie. Se cheamă că eşti viu, că reacţionezi, că te aperi. Dacă zumzetul unui ţînţar, sau ţipetele unui vecin nu te lasă să dormi, sau să-ţi vezi de treabă, nu se cheamă că eşti obsedat de ţînţari şi de vecini. Încerci, pur şi simplu să te protejezi. Aşa şi cu dl Tăriceanu. Ani de zile a fost prezent pe scena politică, fără relieful de-acum. Nici ca prim-ministru, nici ca preşedinte PNL, nici ca simplu deputat n-a invadat, prin discurs şi gesticulaţie, spaţiul public. Abia de cînd e omul doi în stat a început să se manifeste cu aplomb, cu un soi de tîrzie conştiinţă de sine, fără dubii şi fără inhibiţii. Cum să nu-l percepi? Nu e genul discret, „la locul lui”, gata să se achite, fără ostentaţie, de obligaţiile curente. Nu. Dl Tăriceanu iese la bătaie, face ordine, gîndeşte planetar, dă de pămînt cu duşmanul. Ar fi aproape o insultă să nu-l bagi în seamă.

Mi s-a reproşat şi că, în vreo două texte, m-am pronunţat neloial faţă de fostul preşedinte Emil Constantinescu. Păi dacă s-a aflat, brusc, în treabă? Eu l-am pus să iasă în ring, la alegeri, ca să-l laude pe marele Ponta? Eu i-am dat ideea să ctitorească, hodoronc-tronc, Institutul de Studii Levantine? Eu l-am încurajat să participe la mese rotunde din străinătate, vorbind o engleză din zona Olguţa Vasilescu? Eu i-am dat ghes să-l laude pe Călin Popescu Tăriceanu, ca pe un politician providenţial, de categorie galactică? Aş fi fost mult mai bucuros să n-am la ce reacţiona, să las istoria să-i decidă meritele. Dar dumnealui nu se lasă! Îmi pătrunde, tam-nisam, în „spaţiul vital” şi pe urmă unii se miră că-l văd...

Revin la dl Tăriceanu. Miercurea trecută, a ţinut un discurs epocal, în deschiderea unei şedinţe solemne a Parlamentului. Ei bine, a spus lucruri de neimaginat şi de neuitat. Imposibil să te faci că plouă. Să vrei şi tot nu poţi! Esenţa a fost următoarea: Parlamentul e „mintea şi inima naţiunii”. Chiar dacă teritoriul, poporul şi armata unei ţări dispar, naţiunea rămîne vie, cîtă vreme supravieţuieşte Parlamentul!

Lumea crede, în general, că există texte greu de explicat, texte a căror înţelegere obligă la mari şi subtile eforturi hermeneutice, după cum există şi texte simple, cu sens evident, care n-au nevoie de lămuriri. Retorica dlui Tăriceanu ne oferă prilejul unei (paradoxale) revelaţii: există şi texte simplisime în aparenţă, care sînt însă greu de înţeles şi aproape imposibil de explicat. E fatal să ai dificultăţi cînd te lupţi cu o pagină din Hegel, dar nu te aştepţi să rămîi în ceaţă dinaintea unei fraze care, în sine, n-are nimic obscur. Ce vrea, de fapt, să spună dl Tăriceanu, cu lăudabila intenţie de a lăuda Parlamentul, într-un moment aniversar? Vrea să spună ceva grandios! Şi constată că folosirea gradelor de comparaţie obişnuite nu-l ajută. La îndemînă ar fi fost superlativul absolut: Parlamentul e o instituţie foarte bună. E ceva, dar e cam palid. Într-o democraţie, există multe instituţii „foarte bune”. Trebuie riscat un superlativ relativ: Parlamentul e cea mai bună instituţie a unui stat. E cam tare, dacă ne gîndim că, pe lîngă puterea legislativă, mai există şi puterea executivă, şi cea judecătorească. Dar dlui Tăriceanu şi asta i se pare prea puţin. Dacă vrei s-o faci lată, nu rămîne decît soluţia excepţionalismului radical: Parlamentul e o instituţie unică! E singura instituţie necesară: „inima şi mintea” naţiunii. Restul sînt viscere şi mădulare... Cum îţi dai seama că o instituţie e unică? Simplu: te întrebi dacă ea ar continua să existe, chiar cînd toate celelalte ar dispărea. Or chiar asta s-ar întîmpla, crede dl Tăriceanu, dacă ar dispărea teritoriul ţării, populaţia ei şi armata ei. Ar rămîne, ţanţoş, în mijlocul pustiului, Parlamentul. Tu, om de rînd, fără simţul măreţiei, te întrebi: dacă nu mai există poporul (adică electoratul), ai cui „aleşi” ar trona în băncile Parlamentului? Şi pentru cine ar legifera ei? Şi dacă nu mai există nici ţara („teritoriul”, pămîntul patriei), ce parteneri „din afară” (care „afară”, dacă a dispărut „înăuntrul”?) vor dori să dialogheze cu această monumentală „stafie”? Şi cum să fii ”mintea şi inima” unui corp care nu mai există? Dl Tăriceanu spune că Parlamentul e „întruparea” naţiunii. Rezultă că cele două Camere au puterea miraculoasă de a „întrupa” chiar şi o fiinţă destrupată (fără popor, fără teritoriu). Se propune, între altele, şi o redefinire a ideii de naţiune. Ştiam şi noi, pînă acum, că unele naţiuni au supravieţuit, o vreme, graniţelor lor statale, armatelor lor „oficiale”. Că poate exista - şi există! - o prezenţă transfrontalieră a naţiunilor. Dar că ele pot supravieţui propriului popor, că, deci, naţiunile n-au nici o legătură cu cei care le compun, la asta, spre deosebire de dl Tăriceanu, nu ne-am gîndit.

Cu toată bunăvoinţa, mă declar incapabil să înţeleg cu adevărat, discursul, la prima vedere elementar, ţinut de dl Tăriceanu miercurea trecută, în Parlament. Poate a fost o foarte subtilă metaforă... Sau poate trebuie să renunţăm la sclifoseli logice şi analize de subtext şi să privim realitatea în faţă: dl Tăriceanu vrea să spună, de fapt, că orice-ar fi, orice catastrofă ar veni peste noi, oricît de cruntă ne-ar fi soarta, Parlamentul (de-acum?) nu va pieri! Şi nici preşedintele lui! „De-aici nu se pleacă!” – strigă, într-un glas, aleşii noştri. Încet-încet, ei se transformă, deja, în statui. Iar în fruntea lor, călare pe orice situaţie, va dăinui Călin Popescu Tăriceanu, primul bărbat de stat din istoria omenirii care n-are nevoie de stat ca să fie şef. Dispare ţara? Dispare poporul? Nu-i nimic. Noi legiferăm neobosiţi în băncile unei clădiri care nu mai există, construită de oameni care nu mai există, într-o patrie care nu mai există! Totul e sub control!

Degeaba! Tot se vor găsi unii care să-mi spună că am ceva personal cu dl Tăriceanu! În fond, ce atîta tapaj pentru un biet discurs de ocazie? Încep şi eu să cred că da, am ceva personal. Şi anume: destinul meu şi al ţării mele e direct afectat de faptul că al doilea om din stat a ajuns în această poziţie - cu talentele ilustrate mai sus! - ca reprezentant al unui partid, care a obţinut cca 6% din voturi, în urma unor alegeri la care au luat parte doar vreo 40% dintre români. Cu alte cuvinte, dl Tăriceanu e „alesul” unei comunităţi electorale echivalente, dacă matematica mea e bună, cam cu un sfert din populaţia Bucureştiului. Nu e cam puţin, pentru atît de mult? Încurcate sînt căile democraţiei!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite