Ţară cu WC-ul în fundul Curţii Constituţionale

Nu, nu este vorba despre WC-ul în care, zice-se, s-ar fi întrunit o majoritate a judecătorilor constituţionali ca să repare naturelul simţitor al ministrului Justiţiei. Până apar dovezi, acest episod este doar o snoavă care va intra în jurisprudenţa neoficială a prestigioasei instituţii. WC-ul la care mă refer este o afacere urât mirositoare, gestantă de aproape trei decenii, născută de câteva săptămâni şi detonată public de câteva zile.

Povestea începe aşa: Maya Teodoroiu a ajuns judecător CCR cu sprijinul PSD în februarie 2015, pentru un rest de mandat de 4 ani. Constituţia zice clar: mandatul de judecător CCR este de 9 ani şi nu poate fi prelungit sau reînnoit, punct. Din motive încă neclare, legea de funcţionare a CCR prevede, încă din 1992, că dacă un judecător prinde un rest de mandat mai mic de 3 ani, acesta poate fi re-învestit pentru un mandat întreg de 9 ani.

Primul beneficiar al acestei prevederi a fost Tudorel Toader, care a fost numit iniţial în 2006 pe un rest de un an, iar apoi a primit un mandat întreg: total 10 ani. Al doilea beneficiar a fost Petre Lăzăroiu, numit iniţial, în 2008, pentru un rest de 2 ani, după care a primit şi el un mandat întreg, până în 2019: total 11 ani. A treia beneficiară a vrut să fie Maya Teodoroiu, dar avea o problemă: restul său de mandat era de 4 ani, mai mare decât 3, cât permite legea.

I-a venit în ajutor (celebrul) Florin Iordache: pentru că poate, acesta depus în Parlament un amendament la legea CCR, astfel încât restul de mandat care să permită re-învestirea să fie mărit de la 3 la 5 ani. Perfect convenabil pentru Maya.

Opoziţia a atacat amendamentul la CCR şi Curtea Constituţională i-a dat dreptate cu asupra de măsură. Pe 20 martie anul acesta, Curtea a decis nu doar că amendamentul lui Iordache este neconstituţional, dar şi prevederea iniţială din lege, cea care permitea re-învestirea după un rest de mandat de până la 3 ani, a fost declarată neconstituţională. Prin urmare, CCR a impus explicit Parlamentului obligativitatea de a elimina complet acea derogare de la Constituţie. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial pe 4 mai, iar de la momentul publicării este definitivă, general obligatorie şi aplicabilă doar pentru viitor.

Tudorel Toader poate răsufla uşurat: în CV-ul său vor figura în continuare cei 10 ani de judecător CCR (chiar dacă 9 dintre ei cam neconstituţionali), căci el a plecat deja de la Curte. Maya Teodoroiu va răsufla înciudată: rămâne cu doar 4 ani de mandat la CCR şi basta. Rămâne, uriaşă, problema Petre Lăzăroiu, care se află în plin mandat reînnoit neconstituţional. Această problemă a fost semnalată joia trecută, pe Facebook, de un judecător membru CSM, Bogdan Mateescu, şi aprofundată vineri de portalul G4media.ro.

De ce e aceasta o uriaşă problemă? Pentru că potrivit procedurii civile, compunerea nelegală a unei instanţe este motiv de nulitate absolută a oricărui proces. Iar procedura civilă se aplică şi Curţii Constituţionale, dacă CCR nu decide contrariul. (Da, chiar aşa spune legea: CCR poate decide că anumite reguli de procedură civilă nu i se aplică). Dar cum, până acum, CCR nu a decis că reglementările privitoare la nelegala compunere a instanţei ar fi incompatibile cu procedura CCR, rezultă că toate deciziile luate de CCR din 4 mai până azi ar putea fi nule de drept.

Tudorel Toader dă, pe Facebook, asigurări cu nu e chiar aşa. În primul rând, spune el, decizia din 20 martie a fost dată pe o procedură de modificare legislativă aflată încă în Parlament (control a priori) şi nu pe o excepţie de neconstituţionalitate asupra unei prevederi aflate deja în vigoare (control a posteriori). Cu alte cuvinte, obligatorie ar fi doar partea de decizie privitoare la amendamentul Iordache, dar nu şi constatarea explicită, ca neconstituţional, a articolului originar din lege. Rezultă de aici, în opinia domnului Toader, că deciziile CCR n-ar fi obligatorii în integralitatea lor, ci doar parţial – ceea ce contrazice tot ce a susţinut până acum în ce priveşte obligativitatea deciziilor CCR.

Am zice că e doar o temporară pierdere de luciditate a domnului ministru dacă nu l-ar contrazice şi o bogată jurisprudenţă a Curţii. Avocata Elenina Nicuţ a găsit decizii în care, tot aşa, în cadrul unui control „a priori”, Curtea a declarat neconstituţionale, lipsindu-le imediat de efecte juridice, şi prevederi aflate deja în vigoare. Argumentul Curţii a fost următorul: „O atare soluţie este justificată de imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte juridice vădit neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate…”. Citatul provine dintr-o decizie din 2010, la care a participat ca judecător şi Tudorel Toader.

Un alt argument al lui Tudorel Toader este că decizia din 20 martie nu afectează mandatele aflate în derulare, ci se aplică viitoarelor mandate. Aici e de discutat. Principiul continuităţii mandatului în derulare se aplică atunci când intervin modificări generate de o voinţă politică, spre a preveni arbitrariul şi abuzul. Însă cazul de faţă, mandatul lui Petre Lăzăroiu nu a fost afectat de o forţă politică discreţionară, ci de o decizie imperativă a CCR.

Dar în ultimă instanţă, acestea sunt simple opinii juridice. Problema este că din 4 mai până azi, cu Petre Lăzăroiu în complet, Curtea Constituţională a judecat aproape 200 de dosare - şi numărătoarea continuă câtă vreme situaţia lui Petre Lăzăroiu nu este clarificată strict legal. Dosarul privind conflictul dintre Tudorel Toader şi Klaus Iohannis e doar cel mai mediatizat. Restul sunt speţe dintre cele mai diverse – penale, civile, comerciale, credite, pensii - în care sunt implicaţi mii de oameni, fiecare cu interesele şi aşteptările sale.

Sentinţele CCR se vor întoarce la instanţele de unde s-au născut şi fiecare participant la proces va avea dreptul să-şi pună întrebarea legitimă: cât de legală a fost compunerea Curţii Constituţionale care mi-a dat această decizie? Nu cumva este aceasta este o decizie nulă de drept? Răspunsul însă nu-l va da nici Tudorel Toader pe Facebook, şi nici măcar Curtea Constituţională, ci instanţele prevăzute de Codul de Procedură Civilă. E lesne de imaginat ce nebunie va începe dacă cei nemulţumiţi de deciziile date de CCR în ultima lună ar începe să le atace în instanţe.

(Încă nu mi-e clar dacă - şi pe ce cale – însuşi preşedintele Iohannis ar putea contesta undeva decizia prin care a fost obligat să emită decretul de revocare a Laurei Codruţa Kovesi. Probabil că specialiştii de la Cotroceni vor examina şi această posibilitate. Cert e că Petre Lăzăroiu a participat la luarea acestei decizii).

Mai ţinem minte cum s-a ajuns aici? S-a ajuns pentru că o judecătoare CCR a tânjit la o prelungire de mandat şi a primit ajutor de la un deputat al partidului care a trimis-o la instanţa constituţională. Şi poate nu e deloc întâmplător că deputatul respectiv este însuşi Florin Iordache: unde pune ăsta mâna, prăpăd rămâne în urmă.

Legăturile nepotrivite dintre judecătorii CCR şi politicienii care i-au trimis acolo au fost întotdeauna bănuite, ba chiar în mod abundent, dar niciodată dovedite. Incidentul Petre Lăzăroiu poate că nu e neapărat o dovadă, dar e un indiciu temeinic de ce se poate întâmpla atunci când pe teritoriul presupus sacrosanct din jurul Curţii Constituţionale vin diverşi politicieni ca să-şi satisfacă nevoile şi lasă în urmă puţin interes personal, oleacă de ticăloşie, niţică incompetenţă - iar judecătorii nici măcar nu întorc nasul.

Despre oamenii necivilizaţi sau insuficient civilizaţi, rostirea populară a găsit un diagnostic: „Ăla a trăit toată viaţa cu WC-ul în fundul curţii”. Respectând proporţiile şi ridicând rostirea populară de la nivel de individ la nivel naţiune, am ajuns la titlul acestui articol.