Şi cu, şi fără Cîţu, USR+ dă semne foarte clare că doreşte să se întoarcă în opoziţie, acolo unde s-a simţit foarte bine, pentru că a ştiut – şi încă mai ştie – să combată politic, din toate poziţiile posibile şi împotriva tuturor, inclusiv a Preşedintelui Iohannis. Dacă – să presupunem – nu-şi va atinge acum acest obiectiv (întoarcerea în opoziţie), o va face la următoarea criză, care nu se va lăsa aşteptată.

Prin urmare, evaluarea mea este că, indiferent de modul în care se va finaliza această criză politică, alianţa PNL – USR+ – UDMR, care depăşeşte „la mustaţă” 50%+1 din mandatele din Parlament, nu are şanse reale să ducă ţara până în 2024 şi să guverneze într-o manieră coerentă, ceea ce ar presupune reforme structurale profunde, absolut obligatorii pentru a utiliza fondurile existente (inclusiv PNRR) pentru dezvoltarea ţării.

În acelaşi timp, avem conflicte majore aproape între toate partidele. PNL oficial, adică prin vocea liderilor săi, urăşte PSD, dar lucrează cu acest partid în Parlament – dar şi în teritoriu – din ce în ce mai des. De asemenea, pentru a păstra o „tradiţie istorică”, PNL dezvoltă periodic „aripi” care se devorează reciproc (vezi „spectacolul” Orban-Cîţu) . PSD, mai pragmatic, nu urăşte pe nimeni în mod special, dar nu-i mai vrea la guvernare pe Cîţu, Barna, Cioloş etc. UDMR nu vrea să audă de AUR. AUR este împotriva tuturor, dar nu are o problemă să colaboreze cu oricine, chiar şi cu „progresiştii criminali” de la USR+, mai puţin însă cu UDMR, dacă este de pus în scenă un nou show politic, transmis Live pe Facebook.

Un alt element care nu trebuie uitat este acela că, deşi am avut alegeri în urmă cu 10 luni, toate partidele şi toate „aripile” aferente au în cap un singur subiect: alegerile din 2024. Celelalte teme, precum guvernarea României de azi, de mâine şi din zilele care vor urma, până când vor fi organizate alegerile din deja celebrul an politic 2024, sunt secundare. Aşa am ajuns în situaţia în care, în timp ce bătălia politică este în toi, facturile la energie se dublează, banii de la Uniunea Europeană, aferenţi exerciţiului financiar 2014-2020, nu sunt utilizaţi, cu riscul de a pierde aproximativ 14 miliarde de euro, PNRR nu este aprobat, pandemia revine în forţă cu peste 2.000 de infectări pe zi depistate şi 48 de decese, în timp ce ministrul de resort este cu demisia pe masa premierului, investiţiile explodează pe hârtie, dar, în realitate, … stau, inflaţia creşte, şcoala este în aşteptatea unei noi declaraţii a ministrului educaţiei, care, evident, va fi la fel de neclară ca şi celelalte „n” declaraţii din aceeaşi zi, iar lista poate continua.

În acest context, este firesc să ne întrebăm: „Cum guvernăm această ţară?”.

Răspunsul poate fi unul foarte complicat, dacă luăm în calcul personajele politice de azi şi orgoliile sau ambiţiile lor. Dacă ne gândim însă la modele de acţiune, care nu sunt numai proiecţii teoretice, dar şi exemple de stabilitate sau redobândire a echilibrului politic, unele dintre acestea fiind aplicate azi, în diferite ţări europene, atunci răspunsurile ar putea fi mult mai simple.

Iată câteva posibile soluţii pentru ca ţara să reintre pe făgaşul bunei guvernări, în concordanţă cu reperele constituţionale.

  1. Continuarea acestei coaliţii

Am spus mai sus că nu cred că alianţa PNL – USR+ – UDMR mai are combustia necesară pentru a merge mai departe, cu sau fără Cîţu. Cu toate acestea, varianta aceasta nu trebuie ignorată, deoarece Caragiale ne-a avertizat în urmă cu mai bine de un secol că politicienii români pot „pupa Piaţa Independenţei”, pe la prânz, fără să-şi mai aducă aminte de înjurăturile fierbinţi din prima parte a aceleiaşi zile. Când interesul – pardon! – ţara o cere, „sacrificiile” personale sunt obligatorii.

  1. USL 2

Deşi acum este blamat în România, acest model pleacă de la premisa că primele două partide, ca reprezentare în parlament, pot asigura o majoritate confortabilă, iar diferenţele de abordare ideologică pot fi utilizate în echilibrarea politicilor publice, ceea ce va reprezenta un avantaj, nu un handicap, pentru populaţie. De asemenea, dacă analizăm din perspectiva echilibrului socio-politic, cu cât un guvern se sprijină pe o coaliţie mai largă, cu atât pacea socială va fi mai uşor de obţinut, cel puţin pe anumite teme ale guvernării. Germania a utilizat acest model, în ultimii 16 ani, bazându-se, în principal, pe cel mai important partid de dreapta (CDU) şi cel mai important partid de stânga (SPD), ceea ce a permis ca Angela Merkel să fie cel mai longeviv lider politic din Europa, iar Germania cea mai stabilă ţară. În România, acest model este respins de anumiţi formatori de opinie, chiar dacă el ar permite atât Guvernului României, cât şi autorităţilor locale, unde se pot reconfigura majorităţi, să definească reforme curajoase, pentru următorii trei ani. Observaţia majoră, în acest caz, ar fi aceea că, în Germania, această coaliţie a funcţionat pentru că oamenii politici au folosit această forţă a majorităţii cu responsabilitate. Prin urmare, în opinia mea, criticile legate de USL 1 nu au legătură cu modelul politic  de funcţionare ales, ci cu aventurile politice ale acelei perioade (2012-2014). Dar nu întotdeauna ideile bune se întâlnesc cu oamenii potriviţi. Poate că alţi oameni politici pot face ca, de data aceasta, lucrurile să fie mai serioase şi să fie evitate tendinţele de forţare a limitelor constituţionale.

  1. Guvern de largă coaliţie politică

România a ajuns să semene foarte mult cu Italia, din perspectiva instabilităţii guvernamentale. Şi ei, ca şi noi, schimbă guvernele foarte des, ceea ce, evident, nu este un motiv de fală. Din când în când, după bufeuri pre sau post-electorale, aleg câte un premier responsabil, ca să-i scoată din criză. Acum îl au pe Mario Draghi, bancher şi profesor universitar, fostul Preşedinte al Băncii Centrale Europene. În urmă cu câţiva ani (2011-2013), l-au avut pe Mario Monti, un alt politician responsabil, profesor universitar, fost rector al Universităţii Bocconi şi fost comisar european. Într-un fel, şi noi am aplicat acest model în 1999-2000, când, după interminabilele scandaluri politice marca CDR, preşedintele Emil Constantinescu l-a invitat pe Mugur Isărescu să ducă mai departe guvernarea începută în 1996, dar eşuată pe la finalul anului 1999. Spre deosebire de celelalte formule, cu puternice accente politice (Victor Ciorbea, Radu Vasile), „modelul Isărescu” a funcţionat.

Rămâne de văzut în ce măsură aceste modele vor fi aplicate sau nu în România de azi. Decizia, aşa cum este şi firesc, aparţine politicienilor. Totuşi, ceea ce aceşti politicieni trebuie să ia în calcul este faptul că fiecare partid politic este responsabil de acţiunile sale, iar în urma unei crize rar se dau premii celor implicaţi. Constituţia României, pe cât de neclară o consideră unii, pe atât de clară este pentru cei care ştiu carte şi au responsabilitatea omului de stat, mai ales atunci când ne aflăm în criză politică. Mă uit cu uimire cum unii clamează că o criză se poate rezolva imediat prin simpla intervenţie a unui actor din afara ariei de conflict. De exemplu, în acest caz specific, Preşedintele României, în opinia unora dintre actorii politici aflaţi în conflict (în principal USR+), trebuie să-i cheme „la raport” pe cei din actuala coaliţie şi „să dea soluţii” pentru incapacitatea lor de a fi decenţi unii cu alţii. De asemenea, PSD, nu cu mult timp în urmă etichetat de oponenţii politici „Ciuma Roşie” (etichetă utilizată masiv de fascişti, în anii `30), trebuie să fie un partid responsabil şi să încline balanţa în detrimentul unui om (premierul Cîţu), dar în favoarea alianţei guvernamentale, care trebuie să meargă înainte. Nimic mai fals! O criză apare atunci când actorii politici aflaţi într-o coaliţie nu mai sunt în stare să dialogheze (i) între ei sau (ii) cu cei din jur. Cele două partide (şi multele „aripi” aferente) aflate acum în conflict caută cu disperare „agenţi externi” de tratare a propriei lor neputinţe. Dar lipsa de dialog nu se poate „trata” în afara coaliţiei. Nu vor putea trece peste acest moment decât împreună, şi atunci merg mai departe, sau separat, iar atunci coaliţia actuală se sparge, lăsând loc unei noi configuraţii politice.

Poate că nu ar fi rău să analizăm puţin şi să învăţăm câte ceva din seriozitatea politicienilor germani sau din eleganţa politicienilor italieni.

De exemplu, mă gândesc că un politician italian, invitat de Preşedintele Italiei, pentru a discuta o problemă politică urgentă, nu declină invitaţia, motivând că are o întâlnire (poate mai importantă) cu Preşedintele Franţei. De asemenea, observ că deşi CDU şi SPD sunt AZI competitori politici în plină campanie electorală – votul este planificat pentru 26 septembrie –, dar şi parteneri de guvernare, nu-şi dă nimeni demisia, în mod ostentativ, şi nu blochează nimeni activitatea firească a Guvernului şi Parlamentului Federal al Germaniei.

În acelaşi timp, însă, sunt optimist. Puseurile de imaturitate politică au şi ele rolul lor: fac parte din procesul de selecţie a oamenilor politici, mai exact de identificare a celor care nu se ridică la rangul de „om de stat” şi care nu înţeleg că, indiferent de vremuri, ţara trebuie guvernată, nu aruncată în crize politice contraproductive.