Lucian Mîndruţă spune bine: singura soluţie fezabilă într-o democraţie este ca oamenii buni să intre în politică. Da, este necesar, dar este oare şi suficient? Oare oamenii buni care intră în politică au şansa să schimbe cu adevărat România? 

Să vă spun ceva: de doi ani de zile, noi asta încercăm. Un grup de oameni nebuni de şi după România au făcut un partid în ianuarie 2016. I-am spus PACT pentru România, în ideea că e nevoie de un nou pact între cetăţeni şi reprezentanţii lor. De atunci şi până azi, am trecut prin multe. O constantă a fost lipsa de finanţare. Oare câţi donează pentru un proiect politic? Vă spunem noi: mai puţini chiar decât cei dispuşi să facă politică. Unii se tem de repercusiuni (controale, presiuni, abuzuri), alţii sunt blazaţi („nu se mai poate face nimic”), alţii caută scuze pentru propria lor ipocrizie („da, trebuie făcut ceva, totul se duce de râpă, dar...(a se completa după bunul plac)”. 

Mai importanţi decât banii sunt oamenii. Dar oamenii buni dispuşi să intre în politică sunt puţini, temători şi sceptici. În unele cazuri, scepticismul lor e doar o scuză pentru a nu face de fapt nimic. „Toţi sunt la fel” este cea mai toxică expresie pentru orice democraţie. Cei care o repetă fac, intenţionat sau nu, jocul sistemului corupt. De la bun început, PACT s-a confruntat cu atacuri mizerabile la persoană şi conspiraţii ridicole, care, aplicate după reţeta sovietică pe un fond de deziluzie cronică, au dat rezultate, asa cum dau fake news-urile făcute bine. Am aflat, pe rând, că suntem cu PSD, ba cu PNL, ba securişti (mulţumim, Codrin Ştefănescu şi Mircea Badea), ba agenţi americani, ba ruşi, ba soroşişti, ba cu oculta mondială. Daţi „un google” şi veţi vedea clar cine şi ce a scris, pe ce canale. Sunt la nivelul bibliografiei lui Tudorel Toader din celebrul raport prezentat zilele trecute. Mergeţi un pas mai departe. Vedeţi cine sunt autorii, ce interese au în spate şi cum s-au organizat pentru a încerca să decredibilizeze un proiect politic care le ameninţa interesele.

Ne-am confruntat totodată cu valuri aproape inexplicabile de invidie si răutate, de unde ne aşteptam mai puţin -- adică de la oameni care gândesc la fel ca noi. Am stat în zeci de întâlniri cu oameni care pretind că luptă de partea binelui. Toţi se jură că vor să lucreze unii cu alţii, după care -- pe la spate -- bagă strâmbe şi ţes conspiraţii cu un singur scop îngust: să rămână singurii cavaleri pe cai albi pentru fericirea neamului românesc. Mai e ceva: lipsa de curaj şi ipocrizia, ambele la cote maxime. Pe principiul: faceţi voi, noi va urmărim de pe margine şi ne plângem şi/sau va trosnim dacă ni se pare că greşiţi. Cei care caută Albă ca Zăpada sunt inevitabil dezamăgiţi (nu există proiect politic perfect, aşa cum nu există om perfect), dar poate că asta şi vor. Cea mai simplă scuză pentru lipsa de implicare este, până la urmă, „toţi sunt la fel, n-am eu ce căuta în mocirla aia”. Toate astea duc la demotivare şi lipsă de implicare.

Şi acum, veştile (mai) bune. Lucian spune că în fiecare judeţ sunt undeva la 50 de oameni dispuşi să se implice. Noi spunem: dacă sunt 50, România asta are o şansă. Uite de ce. Noi am avut 5-6 voluntari constanţi în campania de la Neamţ şi am luat 7000 de voturi — atenţie, ca independenţi, fără delegaţi sau observatori în secţii (legea nu dă voie), împinşi pe ultima pagină a buletinului de vot (la deputaţi, după toate minorităţile, cu scris mic, astfel că propria mea bunică nu a văzut unde să pună ştampila). Dacă 5-6 oameni în România profundă si săracă (Neamţ e pe ultimul loc din ţară la salariul mediu şi pe primul la forţa de muncă plecată în altă ţară) pot mobiliza 7000 de cetăţeni sa creadă într-o candidatură independentă— de fapt în două, pentru ca eu am fost la deputaţi şi Andrei Carabelea a fost la senatori, fiecare cu aproximativ 7000 de voturi, Andrei chiar peste — schimbarea ESTE posibilă. 

Un miracol s-a întâmplat şi la Bolintin Vale – o localitate sufocată de „ciuma roşie”, fiind oraşul de baştină a lui Niculae Bădălău, numărul doi din PSD: timp de o lună în vara lui 2016, o echipă de 15 tineri idealişti au făcut campanie din uşă în uşă şi au sădit speranţa acolo unde părea cel mai greu de închipuit că va răsări – în curtea unuia dintre primii baronii locali ai PSD-ului. Acolo, PACT a ieşit pe locul al doilea la alegerile locale şi a devenit principalul partid de opoziţie în Consiliul Local. Un pic de lumină în bezna în care Bădălău îşi ţine oraşul natal şi, de altfel, întregul judeţ Giurgiu. Acea beznă pe care împreună cu Liviu Dragnea, Paul Stănescu şi alţi câţiva „căpitani de judeţ” se pregăteşte să o aşterne în toată România.

Da, Lucian are dreptate. Implicarea e un pas obligatoriu, dar e doar un prim pas. După ce intri într-un partid, mai ales dacă e un partid nou, trebuie să ştii ce trebuie să faci şi mai ales cu cine trebuie să lupţi. Implicarea politică este descurajată la toate nivelurile în România. Atât timp cât suntem blocaţi în tiparul „toţi sunt la fel”, înseamnă că renunţăm la speranţă. Iar renunţarea la speranţă este un lucru pentru care copiii noştri, peste câţiva ani, vor fi îndreptăţiţi să ne condamne. Nu aş vrea să trăiesc ca părinte momentul în care fetiţa mea să mă întrebe: „ce te-ar fi costat să mai încerci?”

Apoi, implicarea politică este descurajată tocmai prin legile în vigoare. Partidelor politice le este interzisă participarea în alegeri dacă nu strâng peste 180.000 de semnături, conform legii – un prag restrictiv care ţine de facto noile iniţiative politice în afara jocului. Pragul electoral de 5% este cel mai ridicat din Europa, iar după 1990 până în prezent a intrat în Parlament un singur candidat independent (la Senat, Antonie Iorgovan în 1990, după ce tov. Iliescu însuşi i-a făcut campanie. Eşichierul politic românesc a ajuns practic un monopol al fostului FSN şi al urmaşilor săi. Aici vina se împarte, din păcate, şi cu cei mai noi care au ajuns în Parlament. Cât de repede se uită promisiunea din campanie de a deschide competiţia politică! Se aude, USR? Aveţi încă doi ani să faceţi ceva pentru a avea o competiţie electorală pe bune.

Iată, Lucian, de ce am lăsat-o singuri pe Codruţa. Pentru că unele bariere sunt greu de trecut: de la profunzimea neîncrederii sădite de aproape 30 de ani de deziluzii, până la legi strâmbe făcute pentru perpetuarea mamuţilor politici.

Da, soluţia este să facem cât mai mulţi politică. Noi am văzut cât este de greu, dar am văzut şi că se poate. Ştim exact care e reţeta şi o aplicăm acum în toată ţara. Şi da, ne pregătim pentru europarlamentare deja de un an: om cu om, localitate cu localitate. Şi da, ne dorim sa coalizăm dreapta şi am lansat public invitaţia de nenumărate ori. Suntem dispuşi să facem echipă cu oricine are visul unei Românii mai bune. Câţi mai suntem? Suficienţi, dacă ne băgăm în cap un lucru: împreună putem face orice, divizaţi nu putem face nimic.

A contribuit Alin Iliescu