Cine mai ştie să aştearnă cum se cade o faţă de masă, să dea bună ziua, să ţină uşa unei doamne fără s-o transfere cu gîndul în pat şi să lase mobilul sau discursul deoparte cînd vede un om căzut va trăi într-un fel inaccesibil jivinelor din pădure şi algelor din acvariu. Va trăi păstrîndu-şi umanitatea.

Am lăsat în urmă această probă de caracter şi ne-am năpustit în haită asupra vieţii care exclude, înjoseşte şi dă şefia de trib prostului peste proştii care au ratat startul. Ne-am lepădat de umanitate, după ce am abandonat orice preocupare pentru lucrurile simple şi gratuite. Sîntem o peşteră cu tricolorul la intrare.

Întrebarea e: i-ar fi crescut lui Klaus Iohannis un ochi în ceafă, la solicitarea şamanului Ludovic Orban, dacă în spatele Preşedintelui ar fi început o debarcare rusească? Sau, mai grav, dacă vreun netrebnic i-ar fi dat Preşedintelui doi butoni stîngi la cămaşa de ceremonie? Putem bănui că nici măcar o schimbare de relief petrecută în fundal n-ar fi putut ciobi discursul istoric şi superbia incasabilă a Preşedintelui. Un militar a leşinat, doborît de căldură, pe continentul inferior de lîngă Marele Om de Stat. Care a continuat, cu demnitatea constantă a unui mamut indiferent. Preşedintele n-a ezitat şi n-a cedat. Nici măcar nu s-a întors scurt pentru a articula rar, cu un zîmbet marcat de delay: ghinion! Preşedintele a dovedit cu bravură că protocolul poate fi cea mai avansată formă de nesimţire.

Imediat după, a venit confirmarea capacităţii noastre colective de a plonja în piele de lichea şi de a înfuleca duplicitate pe pîine albă de rentier. Nici un ONG sau site civic, nici unul din liderii politici ai europenizării noastre extra-pesediste nu şi-au putut refuza slugărnicia.

Comentatori de infinită subtilitate au explicat că incidentul poate fi trecut, cu braţ viteaz de arhivar, la capitolul „şi alte apocalipse minore“. Ludovic Orban, liderul opoziţiei la bună cuviinţă, a dat brusc în orbanul găinilor. Dr. Orban a extras din manualul de anatomie explicaţia bazată pe absenţa ochiului în augusta ceafă prezidenţială, dovedind, astfel, că el însuşi e lipsit de ochi sub frunte. Cu o întorsătură tipică pentru logica răsturnată de servilism, Orban ne-a spus că numai un mosntru cu dotări anormale ar fi luat seama la  necazul omului de lîngă. Altfel şi mai scurt spus: numai deformaţii suferă de bun simţ!

Într-o desfăşurare mai largă, spectacolul de la Constanţa şi interpretările lui unsuroase spun că, în România, simpatia şi compasiunea au limite stricte şi trebuie purtate în funcţie de modă, stăpînire şi sezon. Dacă porcăria vine de la ai noştri, orice e explicabil şi scuzabil. Duplicitatea fundamentală a sistemului etic folosit de campionii binelui împarte România în sfinţi şi pramatii, pe conturul care îi desparte pe ai noştri de ai lor. Dacă Dragnea făcea ce a făcut Iohannis s-ar fi rupt băierile cerului, am fi chemat Europa ca martor şi Comisia de la Veneţia ca arbitru. Dar, fiind vorba de Al Nostru, viaţa merge înainte. Cum?

Şpagatul cu ochi în ceafă a fost înregistrat! Vom fi lăudaţi. Ţara tencuită cu indiferenţă nu se poate dezlipi de minciună.

Cu o lecţie mizeră. Preşedintele a trimis un mesaj de solidaritate şi confirmare ţării de barbarie spontană peste care tronează. Şi ţara va înţelege că poate merge mai departe pe acelaşi drum.

Viaţa noastră publică şi privată lăţeşte o colecţie sordidă de ticăloşii. Din toate zările şi judeţele plouă cu răpiri pe şosele, violuri în boscheţi, curţi şi lifturi, hoţii pînă şi în pauză de masă, înjunghieri în parcări, şantaje tv, umilinţe la ghişeu, mitocănii în spitale şi prostie abisală la Palatul Victoria. Iar Preşedintele a confirmat: nu vă feriţi! nu vă sfiiţi! şi eu sînt ca voi! Cu deosebirea că Eu am dreptul să vă dau lecţii de civism şi să vă cer încordări patriotice pe la mitinguri de campanie.

Dar Preşedintele nu e şi nu are cum să fie un erou solitar. Purtată de o furie plictisită împotriva bunei creşteri, una şi aceeaşi boală de suflet a infectat toate vieţuitoarele oficiale  care scot capul şi cer să fie băgate în seamă.

Ce altceva decît aroganţă rece şi infirmitate interioară e declaraţia prin care Dan Barna a interzis post-factum oroarea de la Caracal? Ce altceva decît pretenţia netotului care îşi măsoară zilnic urieşenia, spre a conchide că lumea a făcut o eroare gravă începînd înaintea lui?  

Dar seninătatea de piuliţă pierdută cu care Viorica Dăncilă conduce Guvernul ce e? Nu tot o formă de sălbăticie galeş cazată într-o ţară care şi-a pierdut umanitatea?

În acest timp, storcînd ultimul strop din rezerva naţională de ipocrizie, Ministerul de Externe anunţă că România ştie ce e compasiunea. România, aşa cum e ea, se oferă să preia migranţi, culeşi în Mediterana de taxiurile ONGiste asociate cu traficanţii africani de persoane. Deodată, lumină! Ţara ticăloşiei descoperă generozitatea. Să nu ne lăsăm copleşiţi de emoţia simulată la Externe. Oferta a fost generată de dorinţa de a practica acrobaţii apreciate la Bruxelles.

Nici o grijă! Şpagatul cu ochi în ceafă a fost înregistrat! Vom fi lăudaţi. Ţara tencuită cu indiferenţă nu se poate dezlipi de minciună.