Şi el a fost om

Da, la început a fost şi el om. Până la un moment dat, chiar unul normal. Vorbea normal, se îmbrăca la fel ca ceilalţi, s-a îndrăgostit şi a iubit normal. Prima dată, să ne înţelegem.

Semne existau, totuşi, că nu era chiar atât de normal. Unele vizibile de la început. De pildă, la pozele grup, se aşeza, aproape invariabil în centru. Să fie clar, foarte clar, în obiectiv. Mai târziu, când creşterea în înălţime s-a atenuat brusc, şi trebuia să stea în rândul băieţilor, mai în spate, se înălţa pe vârful picioarelor, să nu facă linia capetelor o adâncitură în dreptul lui.

A început să se schimbe când lumea a început să devină atentă la cuvintele lui. Ca elev, a prins de la început ce voia să spună profesorul, ce ar fi dorit să audă colegii săi.

Când a fost împins în faţă să vorbească şi pentru alţii, a simţit, aşa, o utilitate, o necesitate interioară, imperioasă şi plăcută de a continua.

I-a atras atenţia cartea, deşi sunt şi variante cum că ar fi considerat-o o pacoste. Mult praf în coperţi. Şi multe pagini între ele.

A învăţat şi o meserie sau o profesie, cine le mai deosebeşte acum. Uneori i-a plăcut, alteori s-a simţit ca şi cum nu era împlinit. Era un inginer bun, dar ştia că nu e vocaţia lui. Era un avocat cu talent, dar ar fi dorit ca elocinţa să-i fie şi mai mult apreciată. Era un tehnician, dar s-ar fi dorit artist. Oricum, ar fi vrut altceva.

A crescut, dar îl poţi recunoaşte, e tot băieţelul acela timid din fotografie, dar care a ieşit deja din ramă, umblă singur pe stradă, s-a făcut băiat mare, chiar când se opreşte pentru un  instantaneu, o face cu scenariu, e atent la lumină, la cadru, zâmbeşte cu măsură.

În general, nu a fost niciodată singur pe acest drum. Cineva l-a remarcat, altcineva a avut nevoie de el, el a ţinut minte pe cineva, împreuna cu alţii a organizat. Nu se mai ştie ce, de ce şi cu cine. Important este că a intrat în club.

Sunt şi cazuri, multe, în care aceste etape  nu au existat. Dacă a fost al cui trebuie, care a fost cine trebuie, chiar şi atunci când nu trebuia să fie cineva, la vedere, vreau să zic, a avut meditatori particulari pentru aşa ceva. Mama l-a învăţat cum să tacă, tatăl, cum să vorbească. Şi amândoi, cum să înoate împotriva curentului, dar stând mereu aproape de mal. Iar unchiul era şi el acolo, pentru o mână de ajutor.

A realizat, rapid, că, totuşi,  nu e bine, e chiar contraindicat, să fii superficial. Împotriva superficialităţii cea mai importantă investiţie este memoria. Oamenii şi evenimentele au devenit sertare. A depozitat acolo alte nume şi întâlniri, alte activităţi, alte discursuri. Sertarele cu nume le are pe mai multe categorii:

1. cei care pot fi minţiţi doar o dată;

2. cei cărora le place să fie minţiţi;

3. cei care nu ştiu când sunt minţiţi.

A treia categorie ocupă aproape toată mobila interioară. Uneori, are şi un sertar secret cu unu-două nume pe care e periculos să le minţi.

Pentru că, da, inevitabilul s-a întâmplat. A început să mintă. La început sub forma unor promisiuni neonorate. Mărunţişuri. Pe care le-a justificat adorabil. Cum să  nu-l crezi? A mai încercat o dată, şi i-a mers. Mai departe a fost simplu, a aflat că  nu mai e nevoie să le justifice. Dar şi minciunile le-a pus în sertarele care trebuie, împăturite în explicaţii. Să fie, nu se ştie niciodată.

După aceea a fost nevoit să continuie să mintă, chiar obligat de regulile frăţiei, să se pefecţioneze, adică. Pentru că a devenit coleg de club cu mai mulţi care îşi aveau numele doar în primul sertar. Pentru că la concursurile organizate în noua sa societate, cel care spune cea mai incredibilă minciună, cu aerul că respiră parfum de trandafiri, câştigă. Uneori, i-a venit şi lui rândul la premiu. Nu chiar atât de des, e o competiţie cu mulţi oameni antrenaţi. 

A început să urce în ierarhie. A ajuns chiar posesorul unui scaun pe care scrie ”aici se află, din când în când, parlamentarul dumneavoastră”.

”Vă iubesc. Sunteţi muza mea din această săptămână”, îi spune şefei lui, lunea spre prânz, când ajunge la Căsuţa din Dealul cu Poveşti. Ea nu-l crede, a fost instruită astfel, dar îi place vocea lui mătăsoasă. Vocea, am spus.

Între timp, rămâne popular, te bate pe umăr, te lasă să îl atingi, să vezi că e real. Ca şi tine, din  carne şi oase, să nu cumva să crezi altceva.

Dacă ai o supărare, a ridicat mâna pentru vreo lege care pune o taxă, măreşte un impozit, taie un beneficiu, ceva care te atinge direct şi pe tine, fostul lui coleg, poate prieten, te consolează: ”haide, mă, nu te supăra! Ce am făcut? Aşa a vrut partidul, şefa, şeful cel mare, şeful mare de tot etc. Oricum nu se aplică. N-o să aprobe Curtea. Trece şi asta. Rămânem prieteni?”

Rămânem. Ce sa faci, nu ai replică. Numele tău e în sertarul de la mijloc. Şi ierţi. Pentru că şi el, fostul tău coleg de generaţie, poate chiar mai apropiat, a fost om, ca şi tine.

Până a devenit politician.