Pe de altă parte, de ce am ajuns să aşteptăm judecata constituţională pentru a ne clarifica dacă legislativul se poate substitui executivului în administrarea unei pandemii sau a unei crize de orice natură? Sau pentru a ne spune dacă un procuror este sau nu la cheremul factorului politic? Sau de ce trebuie să intre ea, Curtea Constituţională, în jocul de-a alba-neagra cu pensiile speciale? 
 
Suntem noi cea mai constituţionalizată societate în care omul politic are dileme permanente în ceea ce priveşte interpretarea spiritului şi literei Constituţiei? Sau există prea multe zone gri şi portiţe lăsate deschise speculatorilor de profesie în actuala construcţie legislativă?
 
Plec de la aceste întrebări-premisă pentru a pune în discuţie a doua dintre cele trei reforme pe care le anunţam acum câteva săptămâni ca fiind fundamentale pentru schimbarea în bine a Statului. În prima analiză am vorbit de reforma administraţiei, astăzi voi argumenta nevoia, raţiunea şi principalele direcţii ale unei reforme constituţionale care să reaşeze instituţiile statului pe fundamente solide, legitime, democratice.
 
Context
 
Spuneam încă din vara trecuta că unui preşedinte al României nu îi poate fi lăsată doar opţiunea de a numi pe bandă rulantă premieri marca Dragnea. Aşa cum nu îi poate fi lăsată doar opţiunea de a împinge pe uşa din dos un procuror cum este Laura Codruţa Kovesi. Zonele de gri constituţional nu sunt însă doar la nivelul definirii rolului preşedintelui României. 
 
Constituţia noastră a fost elaborată de artizanii ei cu ceea ce cred că a fost o voită lipsă de claritate exact în punctele de articulaţie între puterile statului. Motivaţia a fost fie una cinică, marca Ion Iliescu, fie una de precauţie - o marjă asumată de interpretare care să funcţioneze ca tampon pentru potenţiale momente de cumpănă în care o putere sau alta ar tinde să abuzeze de poziţia sa. Indiferent de motivele sale, o astfel de arhitectură nu e nici unică şi nici neapărat dăunătoare democraţiei, pentru că ea poate într-adevăr absorbi eventuale şocuri sau devieri conjuncturale, aşa cum de altfel vedem din ce în ce mai des în mai toate democraţiile din jurul lumii. Dar pentru ca o astfel de arhitectură să funcţioneze, e nevoie de arbitri constituţionali credibili, obiectivi, maturi, capabili să îşi asume rolul esenţial de echilibrare a balanţei democratice.
 
Mai mult decât ambivalenţa asumată, Constituţiei noastre îi lipsesc şi câteva pârghii importante, iar istoria ultimilor 20 de ani a demonstrat cum aceste lipsuri ne-au adus repetat în situaţii politice nu doar tensionate, dar, şi mai grav, în situaţii de inadecvare evidentă între reprezentanţii statului, ai instituţiilor sale fundamentale şi cetăţeni. Or, acesta e un defect grav într-o democraţie, un defect ce trebuie remediat fără întârziere pentru că altfel riscăm o îndepărtare periculoasă între societate şi stat, o consolidare a lipsei de încredere a cetăţenilor în cei care ar trebui să muncească pentru ei. Niciodată nu a fost, cred eu, mai evidentă această distanţă ca acum, în timpul crizei COVID-19, când segmente importante din societate nu cred în stat şi în regulile sale, iar lipsa de conformare costă vieţi. 
 
Întregul sistem arată vulnerabil şi necesită o intervenţie serioasă pentru a ne asigura că arhitectura legislativă susţine cu adevărat democraţia românească. Noi, la PLUS, avem pregătit pachetul de reforme necesar şi sperăm ca electoratul să ne dea încrederea de a-l desăvârşi.
 
În cadrul viitoarei majorităţi parlamentare, într-un demers în care ne dorim să ne fie alaturi şi preşedintele, vom promova un pachet de reforme constituţionale care trebuie să consolideze instituţiile, să le clarifice rolurile şi să le aşeze pe principii de funcţionare şi interacţiune sănătoase.
 
I. Parlamentul
 
Nu mai putem avea un parlament care funcţionează într-o altă lume decât cei care l-au votat. Democraţia noastră are nevoie de un mecanism funcţional de dizolvare a parlamentului. Nu oricum şi nu oricând. Indiferent cât ne displac aleşii noştri şi comportamentul lor, să nu uităm niciodată că nu există democraţie fără parlament. Dar dizolvarea parlamentului trebuie să fie posibilă în urma unui proces predictibil ancorat constituţional. Îl avem acum în Constituţie? Cum se poate dizolva Parlamentul României în cazul unei crize politice majore, aşa cum am avut destule până acum? 
 
Răspunsul este că nu se poate. Nici atunci când Parlamentul votează demiterea preşedintelui şi electoratul o respinge. Nici atunci când o majoritate parlamentară funcţională nu se poate forma. Există o singură portiţă, construită însă atât de îngust încât nimeni niciodată nu a putut trece prin ea: respingerea pe bandă a trei guverne. A încercat-o Traian Băsescu şi nu a reuşit, am văzut o nouă încercare a actualului preşedinte la fel de nereuşită, care ne-a dus la două zile distanţă de a intra în pandemie cu un guvern şchiop.
 
Iată deci prima direcţie de reformă a Constituţiei, un mecanism de dizolvare a parlamentului, în două situaţii:
 
respingerea prin referendum a demiterii Preşedintelui decisă în Parlament;
existenţa unei majorităţi de guvernare instabile, manifestată prin adoptarea a două moţiuni de cenzură într-un interval mai mic de şase luni. 
 
Şi mai e un aspect al reformei constituţionale legat de Parlament. Cetăţenii României au votat majoritar într-un referendum, validat conform Constituţiei, pentru scăderea numărului de parlamentari la 300. Este inadmisibil să ignori ani în şir voinţa politică a propriilor cetăţeni, indiferent ce motivaţie găseşti. Decizia trebuie pusă în practică în cel mai rapid mod posibil şi fără niciun fel de ezitare. Iar majoritatea politică ce va reieşi din viitoarele alegeri trebuie să îşi asume acest obiectiv fără echivoc.
 
II. Arbitrii
 
A doua premisă a reformei constituţionale ţine de echilibrul puterilor în stat. Şi separaţia puterilor în stat. Am auzit de ele, mulţi dintre noi ştim rostul şi logica lor într-un stat funcţional. Dar ne e greu să înţelegem de ce oamenii politici se încăpăţânează să le ignore şi să trimită orice dispută politică în arbitrajul Curţii Constituţionale sau să o folosească drept alibi pentru jocuri politice. Sunt nenumărate exemplele din ambele categorii, să ne uitam doar la legile adoptate în ultimele luni de Parlament care fie ignoră cu bună ştiinţă separarea legislativului de executiv, fie legiferează pentru efect strict politicianist-mediatic, mizând pe alibiul ulterior dat de intervenţia Curţii (vezi pensiile speciale). Şi aşa a ajuns instanţa constituţională prilej de „breaking news” săptămânal, de can-can-uri televizate şi de conversaţie la cafea. Mai rău, însă, Curtea a devenit spaţiu de manevră politică; cu cât mai mari mizele, cu atât mai mare şi apetitul pentru numirea unor oameni loiali partidului dominant.
 
Curtea Constituţională a României trebuie profesionalizată, pentru a putea în mod credibil să îşi execute partitura constituţională. Chiar dacă aceasta nu face parte din sistemul judiciar din România, trebuie să dea dovadă de profesionalism şi de independenţă în raport cu factorul politic. Astfel, avem nevoie în primul rând ca numărul judecătorilor numiţi de către Parlament (şase în prezent) să fie înjumătăţit, iar competenţa de numire a trei judecători să treacă la instanţa supremă a României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, toate propunerile de judecători CCR trebuie să treacă printr-o audiere publică în faţa unei comisii formate din specialişti în drept constituţional, reprezentanţi ai societăţii civile şi membri ai CSM, care va emite un aviz conform înainte de procedura efectivă de numire specifică fiecărei categorii de judecători în funcţie de instituţia care îi numeşte. 
 
În ceea ce-l priveşte pe al doilea important arbitru instituţional prevăzut de Constituţia noastră, Avocatul Poporului a devenit şi el o prelungire fără vlagă a majorităţii parlamentare, folosită pe post de trăgaci atunci când politicul fie nu vrea să îşi asume, fie nu poate să ajungă la judecata constituţională. Pentru ca ocupantul acestei poziţii să înţeleagă că reprezintă întregul popor (nu degeaba numele instituţiei!!), în desemnarea sa trebuie să fie implicate ambele puteri ale statului reprezentative la nivel naţional: Preşedintele, care va propune Avocatul Poporului, şi Parlamentul, care va valida această propunere după un aviz conform din partea Consiliului Superior al Magistraturii care să valideze profesionalismul persoanei propuse.
 
III. Executivul
 
Atribuţiile Guvernului trebuie separate mai clar de cele ale Parlamentului, în dublu sens. 
 
Pe de o parte, trebuie limitată clar şi fără portiţe de scăpare abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă. Sunt necesare clarificarea situaţiilor în care ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate şi interzicerea adoptării lor în domenii precum legislaţia penală, organizarea administraţiei publice, legislaţia electorală, organizarea învăţământului sau a sistemului medical. Modificările legislative în oricare dintre aceste domenii trebuie să poată fi dezbătute în Parlament înainte de a fi adoptate. 
 
Pe de altă parte, incursiunile tot mai frecvente şi nocive pe care Parlamentul le face în zona executivă trebuie de asemenea oprite. Un parlament nu poate cenzura acte de administrare, aşa cum nu poate şi nu trebuie să reglementeze în materie de punere în executare a unor acte legislative existente.
 
O prevedere care să statueze aceste principii fundamentale de funcţionare şi relaţionare între legislativ şi executiv trebuie, de aceea, normată la nivel constituţional.
 
IV. Justiţia
 
Pentru a evita orice imixtiuni viitoare ale politicului în zona justiţiei, Constituţia trebuie să nu mai includă nicio trimitere la desfăşurarea activităţii procurorilor sub autoritatea ministrului Justiţiei, menţionându-se în schimb în mod expres independenţa acestora.
 
Unele dintre cele mai intense lupte ale ultimilor ani s-au dus cu privire la desemnarea celor mai importanţi procurori din România, Procurorul General şi procurorii-şefi ai DNA şi DIICOT, încercându-se în mod repetat modificarea prin lege a modului de desemnare. Prin urmare, considerăm necesară includerea în constituţie a procedurii de desemnare a acestora pentru a evita modificarea ei prin voinţa majorităţilor care se succed la guvernare. 
 
Cea mai bună soluţie este cea a desemnării pe baza competenţei – cei trei conducători ai celor mai importante parchete pot fi desemnaţi de către plenul CSM ca urmare a unui concurs organizat şi jurizat de către specialişti în domeniul dreptului şi politicilor din domeniul penal.
 
Dincolo de rolul procurorului şi independenţa sa faţă de executiv, o a doua zonă de reglementare constituţională sunt completarea şi întărirea rolului CSM. Pe de o parte, noi îi vedem rolul central în desemnarea procurorilor la parchetele centrale/naţionale, dar şi în desemnarea judecătorilor CCR şi a Avocatului Poporului. Mai mult decât atât, trenează de ani buni o dezbatere despre rolul CSM în administrarea bugetului sistemului judiciar, dezbatere care şi ea trebuie finalizată şi eventualul său rezultat consfinţit în Constituţie. 
 
V. Sistemul electoral
 
Puterea se câştigă în alegeri. Aşa că sistemul electoral a fost şi el de multe ori întors şi răsucit în aşa fel încât să slujească un partid sau altul. Nu putem pleda pentru reglementarea la nivel constituţional a întregii arhitecturi electorale, dar sunt câteva elemente esenţiale pentru asigurarea reprezentativităţii cetăţenilor României care au nevoie de stabilitatea şi importanţa date de prevederea în Constituţie. 
 
Primul astfel de element este modalitatea de alegere a primarilor. Instituţia primarului este cea mai apropriată de cetăţean şi de aceea ar trebui să se sprijine pe cea mai largă reprezentativitate posibilă. Aceasta nu poate fi asigurată decât prin alegerea în două tururi de scrutin.
 
Apoi, este absolut necesară creşterea numărului de parlamentari reprezentând diaspora. La acest moment, deşi aproape 5 milioane de români trăiesc peste graniţe şi contribuie în mod activ nu doar la economia ţării, dar şi la evoluţia ei societală, doar şase parlamentari provin din Diaspora, pe acelaşi palier cu judeţe din ţară cu o populaţie de 2-300.000 de cetăţeni. Acest număr trebuie să crească în mod obligatoriu la cel puţin 14 parlamentari, un număr egal cu cel specific judeţelor mari ale ţării, precum Timiş, Cluj sau Dolj.
 
VI. Integritatea în funcţia publică - principiu constituţional
 
Am fost timp de trei decenii paralizaţi într-o nesfârşită dezbatere despre integritatea celor din funcţiile publice. Parlamentari condamnaţi penal, primari aleşi din puşcărie, prim-miniştri ajunşi după gratii, ca să nu mai vorbim de nivelul local în care clientelismul şi conflictul de interese au fost virtuţile pe care s-au construit poli de putere şi control al resurselor publice. Nu mai putem permite un astfel de feudalism în funcţia publică, de la local şi până la vârful Statului. Avem nevoie, ca societate şi ca ţară, să tranşăm odată pentru totdeauna necesitatea curăţeniei celor care ne reprezintă. 
 
Acesta a fost sensul campaniei „Fară penali”, susţinută de peste 1 milion de oameni şi care trebuie statuată acum în Constituţie printr-o normă de principiu. Clar, asumat, fără loc de întors. Cetăţenii României trebuie să ştie că politica şi funcţionarea statului nu sunt despre trădare, furt şi impostură. 
 
În încheiere, aş vrea să revin pe una dintre premisele ridicate şi în episodul anterior despre reforma administraţiei. Spuneam atunci că, indiferent de norme şi principii, fie ele administrative sau constituţionale, adevărata schimbare a Statului se face prin noi, prin atitudinea noastră ca cetăţeni şi, în ultimă instanţă, prin vot. Dacă vrem soluţii şi o schimbare de paradigmă, trebuie să votăm altfel de oameni decât cei de până acum. Politica nu este neapărat toxică, aşa cum au vrut mulţi să ne convingă până acum. Politica poate fi şi frumoasă, atunci când se preocupă de nevoile societăţii, când se construieşte pe respectul cetăţenilor, când îşi asumă ca virtuţi moralitatea şi acţiunea onestă. Din perspectiva aceasta trebuie abordată chestiunea reformelor constituţionale. Un politician onest acţionează şi atunci când cetăţenii îi cer să asfalteze o stradă, dar şi atunci când observă că societatea are nevoie de schimbări structurale profunde. 
În următorul episod al acestei analize despre reforma statului mă voi apleca, aşa cum am spus, asupra celui de-al treilea pilon al schimbării, la fel de important şi necesar ca primele două: reforma serviciilor de informaţii şi a modului de funcţionare instituţională a Comunităţii de Informaţii. De 30 de ani politicieni noi şi vechi se învârt în vârful degetelor în jurul acestui subiect. Ni s-au îndoit urechile de cât de mult am auzit despre statul paralel şi totuşi niciunul dintre cei care strigau cel mai tare nu a avut curajul să se apuce de reforma aceasta atât de necesară. Am avut decizii ale Curţii Constituţionale pe interceptări acum patru ani, am fost acuzaţi că am reglementat de urgenţă prin OUG pentru a acoperi temporar vidul legislativ şi operaţional, am spus de atunci că e nevoie de o reglementare de termen lung construită pe o dezbatere în societate, şi totuşi nimeni nu a avut iniţiva să o facă. Mă întreb de ce? În fine, noi credem că această dezbatere este esenţială şi mai credem că reforma funcţionarii serviciilor de informaţii şi a interacţiunii lor cu alte instituţii din sfera publică sau privată trebuie făcută în primul an al viitoarei guvernări. Mai multe, în viitorul episod!