Între utopia pro-europeană şi apocalipsa anti-capitalistă

În ultimii ani, relaţiile României cu ţările din Vest şi cu instituţiile internaţionale (FMI, NATO, Banca Mondială, UE) au cunoscut o evidentă schimbare de paradigmă. Această schimbare a fost cauzată de două evenimente cu importanţă majoră: integrarea în Uniunea Europeană şi importarea crizei economice globale, izbucnită în 2008.

Înainte de criză şi de integrare, relaţiile României cu partenerii săi occidentali erau foarte clare. România făcea eforturi pentru a îndeplini standardele democratice şi economice impuse din afară. Mai mult decât atât, România spera că partenerii săi pot acţiona ei înşişi pentru accelerarea progreselor României, şi chiar o fac, doar că România se adaptează mai greu la procesul de occidentalizare. După integrare şi mai ales după debutul crizei, această paradigmă normativistă s-a schimbat. Pe de o parte, ţările din Vest au dat semne de nervozitate şi de retragere parţială în sfera propriilor interese naţionale. Pe de altă parte, raportarea României la aceste state, aproape toate membre ale UE sau ale NATO, a devenit circumspectă. Treptat, ceea ce părea un ajutor aproape nesperat al Occidentului a ajuns un soi de politică neocolonială, de care românii – orbiţi, până curând - şi-au dat, în sfârşit, seama. Dacă, ieri, UE, FMI sau NATO susţineau eforturile României de a deveni o ţară democrată şi prosperă, astăzi aceleaşi instituţii au început să fie considerate forţe care frânează dezvoltarea României, ba chiar o condamnă la sărăcie şi la un statut periferic.

Normativismul optimist din perioada aderării la UE a fost, aşadar, înlocuit nu cu realismul, ci cu pesimismul din perioada crizei. Astfel, atât evenimente importante care au loc în prezent (scandalul RMGC, privatizarea CFR Marfă, Schengen etc.), cât şi cele care au avut loc în trecut sunt interpretate conform acestei noi paradigme. Aflăm, acum, că mult lăudata terapie de şoc, prin care, în timpul guvernării CDR, s-au privatizat foarte multe întreprinderi de stat, a fost, în realitate, o strategie neoliberală şi neocolonială, catastrofală pentru România. Dimpotrivă, sloganul ”Nu ne vindem ţara!”, atât de dispreţuit, în anii ’90, de elita intelectuală, era corect şi merita să fie aplicat. Dacă, până ieri, ne plângeam că nu vin investitori străini în România, astăzi îi acuzăm că vor să ne cumpere pe nimic şi să ne distrugă mediul.

Nu sunt nici pe departe un susţinător al încremenirii în paradigma normativistă, care, în opinia mea, a fost utilă în perioada de aderare, mai ales pentru a lupta cu forţele conservatoare, cripto-comuniste din interior. Sunt convins că terapia de şoc, aplicată de ţărănişti, n-a fost cea mai bună strategie. Distrugerea economiei de stat prin acţiunea politică internă, care s-a petrecut până în 1996, a fost însă o strategie mai bună? Nu sunt, în acelaşi timp, de acord nici cu critica radicală a capitalismului şi chiar a democraţiei, critică - mai degrabă marxistă - renăscută în perioada de criză. Ar fi, cred, absurd să ne gândim că orice investiţie străină în România este un simptom neocolonial. Opţiunea corectă nu reiese din alegerea între investitorii interni şi cei externi, deşi, evident, investitorii autohtoni trebuie să fie mai protejaţi ca oricând. Opţiunea corectă reiese din alegerea între investitorii buni şi cei răi, între cei care pot contribui la dezvoltarea României şi cei care o pot prejudicia.

În actualul context, România este obligată să se repoziţioneze. În calitate de membru al UE (şi nu de simplu aspirant, cum a fost obişnuită), ea trebuie să lupte pentru propriile sale interese într-o lume tot mai complexă şi mai fluidă. Da, numai dacă ne gândim la problema Schengen, înţelegem că lupta nu este deloc uşoară. Suntem departe de deschiderea Occidentului de după 1990. Dar, între utopismul pro-european şi apocaliptismul anti-capitalist, mă situez pe poziţiile unui realism îngrijorat. Este, după părerea mea, singura atitudine înţeleaptă, singura şansă pentru România.