Între Barna şi Paleologu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Inquam Photos şi Mediafax
FOTO Inquam Photos şi Mediafax

Mâine, sunt alegeri prezidenţiale şi e prima oară, în treizeci de ani, când tipul acesta de eveniment electoral are aerul formal care îl însoţeşte acum. Este exact aerul pe care îl emană, prin toţi porii, făptura deja cunoscutului învingător: Klaus Iohannis.

Pare că actualul şi viitorul preşedinte al ţării, în ciuda nevolniciei lui funciare, a reuşit să imprime lumii întregi, chiar şi epocii, principalul atribut care îl caracterizează: mediocritatea.

Dacă numărătoarea voturilor va ajunge la aceeaşi concluzie cu a sondajelor de opinie făcute până acum, lui Iohannis îi va urma Viorica Dăncilă, în preferinţele alegătorilor. 

Orice analiză ulterioară, care îşi va propune să ne spună cine suntem ca societate, va trebui să plece, inevitabil, de la acest bilanţ deprimant, care îi transformă în câştigători pe cele mai sărace două intelecte înscrise în această timidă competiţie populară. 

Nu vorbim aici de nişte candidaţi „mai puţin” înzestraţi decât alţii, care şchioapătă într-o limbă străină, care au lacune de cultură generală sau goluri de competenţă în relaţie cu funcţia la care aspiră, ci de doi indivizi care par incapabili - chiar şi dacă li s-ar face cadou eternitatea - să exprime un singur gând produs de mintea proprie. 

Cu aceste două opţiuni pe primele trepte ale podiumului care va fi aranjat mâine seară, România va fi demnă să retrogradeze din zona, totuşi sofisticată, a luptei împotriva corupţiei, în zona, mult mai neagră, a luptei contra analfabetismului funcţional. 

O ţară care votează, în masă, inşi care nu găsesc în ei înşişi nimic de exteriorizat pe calea cuvintelor nu poate fi, la rândul ei, decât o ţară care nu se poate exprima prin cuvinte. 

Suntem la treizeci de ani de la căderea comunismului şi avem, la scrutinul de mâine, doar doi candidaţi despre care se poate spune că sunt cât de cât compatibili cu postul care e scos la concurs şi apţi să descrie, într-un limbaj abstract, realitatea care îi înconjoară. 

Unul este Dan Barna, iar celălalt, Theodor Paleologu. Niciunul dintre ei nu este la înălţimea propriului mesaj, dar amândoi sunt măcar dincolo de prăpastia de ridicol pe fundul căreia stau căzuţi Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. 

* Dan Barna a încercat să găsească, pe toată durata ascensiunii sale politice, o înrudire între idealurile morale care au dus la crearea USB/USR şi propria sa biografie. 

Înrudirea aceasta nu poate fi găsită.

Barna spune, ori de câte ori are ocazia, că a contribuit, prin firma sa de consultanţă, la dezvoltarea multor comunităţi din România. Dând la o parte lipsa de substanţă a multora dintre proiectele în care Barna a fost implicat, dând la o parte şi eventualele lor nereguli, el nu şi-a ales acest tip de muncă din idealism - aşa cum încearcă, în al doisprezecelea ceas, să se mintă singur - ci atras, ca mai toţi cei care umflu efectivele respectivei bresle, de onorariile grase pe care le oferă această activitate. 

Până să ajungă să se implice în viaţa politică - aterizând direct pe o funcţie de secretar de stat - Barna nu a trăit cu capul în nori, hrănindu-se cu aer şi visând la utopii civice - aşa cum a făcut, de exemplu, Nicuşor Dan - ci a dus o viaţă liniar-mercantilă.

Tot traseul lui profesional e traseul unui guler-alb care îşi organizează viaţa în aşa fel încât să câştige cât mai mulţi bani. În loc să numească asta, cinstit, goana pentru chivernisirea proprie, Barna o numeşte, cu un termen abuzat astăzi, „antreprenoriat”.

Nu e nimic de condamnat în această opţiune biografică, doar că orizontul aşteptărilor de la cineva care şi-a canalizat resursele tinereţii spre tipul acesta de obiective nu poate fi, la rândul lui, decât limitat. 

Ştim despre pasiunile lui personale că se uită la filme - din care şi citează! - şi că are acasă o colecţie de benzi desenate. Întrebat, la o emisiune on-line, care e personajul lui literar preferat, Barna a părut, pentru clipe îndelungate, destabilizat ca de străfulgerarea unui aparat cu şocuri electrice. Despre felul laş în care a organizat alegerile pentru şefia USR - la începutul acestei toamne, nu la sfârşitul ei - ştim, de asemenea, tot ce se poate şti.

* Cei care nu au urmărit, până acum, activitatea politică a lui Theodor Paleologu ar putea vedea în candidatura lui de anul acesta un exotism - singurul plăcut! - pe care li l-a rezervat recenta campanie electorală. 

Toată cariera politică a lui Theodor Paleologu, începută acum mulţi ani, este, de fapt, exotică. Mai întâi, prin rolurile secundare în care se complace, deşi retorica pe care o stăpâneşte reclamă, de fiecare dată, un rol principal. E un dezechilibru flagrant între vanitatea care îl face să se tot întoarcă în politică şi prestaţiile de figurant cu care, în cele din urmă, se mulţumeşte. 

Apoi, exotismul acestei cariere vine din inutilitatea întreprinderilor în care Paleologu se angajează: acum trei ani, s-a aflat în treabă, candidând ca independent pentru un loc de deputăţie în Bucureşti. 

A strâns doar 1 la sută din masa totală de voturi, fapt care - în loc să îl lămurească în legătură cu propria priză electorală -  îl încurajează, iată, să candideze şi la prezidenţiale. 

În al treilea rând, e exotic prin ingenuitatea - teatrală, desigur - cu care se lasă folosit de inşi corupţi, folosindu-se, la rândul lui, de puterea pe care acestora le-a adus-o corupţia. 

În 2012, a candidat şi a intrat în Camera Deputaţilor pe listele PDL, într-un moment în care promiscuitatea acestui partid devenise elocventă pentru toată lumea. 

Acum, recidivează, candidând cu insigna PMP. 

O persoana onestă, erudită şi hiper-inteligentă se alătură din nou, fără tresăriri de conştiinţă, unui mediu fetid, cum e cel al partidului creat de Traian Băsescu şi Elena Udrea. Iar după ce se alătură lui, le cere interlocutorilor, imperativ, să nu îl asocieze nici cu Băsescu, nici cu Udrea, ci cu Steinhardt şi Constantin Noica. 

Când vine vorba de sinistrul Kelemen Hunor, unul dintre principalii complici ai lui Dragnea în opera de mafiotizare a legiferării în Parlamentul actual, Paleologu bate din gene şi îl numeşte, reverenţios, „bunul meu prieten”. Când se referă la realizările din scurtul său ministeriat cultural, citează - fără simţ critic - finalizarea Bibliotecii Naţionale, un proiect dezastruos din punct de vedere arhitectural şi submediocru din punct de vedere funcţional. 

Cu toate umbrele lor, şi Barna, şi Paleologu fac o figură acceptabilă, pentru nişte învinşi în alegeri. Vor fi, ştim deja, perdanţi cu care nu ne va fi ruşine. Suficient de buni încât să avem toate motivele din lume să nu înţelegem nimic, atunci când va fi anunţat deja cunoscutul câştigător.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite