Recentul Comunicat al Parchetului Militar e opera unui istoric tardiv. Bănuiam că democraţia noastră nu e chiar a noastră, că nu s-a născut la sat sau la oraş ci se trage, urmînd vechi datini de neputinţă românească, dintr-o farsă. Nici o supărare! Farsa e echitabilă. Mai toată lumea trăieşte în ea şi cu ea. E nepoliticos, supărător şi inadmisibil pentru atîta amar de lume, instituţii şi elite, dar merită văzut de unde am plecat şi unde nu vom putea ajunge.

Ion Iliescu Întemeietorul, era pion sovietic. Cine vrea un S în faţa lui pion se ocupă de mărunţişuri. Funcţia lui Iliescu era mult mai importantă: trimisul unei formule agreate. Iată de ce primul lui cuvînt către popor a fost „tovarăşi” şi prima lui idee sau, dacă vreţi, mini-Constituţia iniţială a României libere, a pus deoparte, pentru viitor, „nobilele idealuri ale socialismului”. Abia apoi, retorica străzii şi mitingurile furioase au pus sub acuzare comunismul. Iliescu a fost nevoit să schimbe tonul, foaia şi vocabularul. Aşa a început cartonizarea.

Toarăşe a fost înlocuit cu domnule, iar instituţiile democratice s-au aşternut peste vechile structuri, fără să le vătămeze. Decorul parlamentar-burghez era asigurat. În spatele lui, controlul pe buget, administraţie şi electorat a rămas intact. Aşa a fost creeată prima şi cea mai gravă problemă a situaţiei în care ne aflăm. Ea e totuna cu impasul absolventului cu doctorat furat care nu se mai întoarce să treacă prin clasele primare: cine a dat, mai întîi, o lovitură de stat nu se mai oboseşte să pornească o revoluţie. România a rămas în posesia unei revoluţii împlinite prin imitaţie şi, drept urmare, preponderent verbale. Şi verbali am rămas.

După cacofonia conspirativ-revoluţionară din 1989, toată lumea a devenit prizoniera pretenţiei democratice. În mod scandalos de real, părţile au găsit un interes comun în divergenţa asupra democraţiei. Noul regim avea nevoie de un decor bălcescoid pentru a se legitima. Opoziţia şi lumea bună, surprinse în toată nuditatea lor istorică, au înhăţat frunza de viţă democratică, pentru a acoperi ruşinea lipsei de palmares anticomunist. Prin urmare, sîntem blocaţi şi condamnaţi. La ce? La nimic. Adică la lipsa îndelungată a răsturnărilor reale. La simbioza în scurt-circuit.

Dar de ajuns cu nevrozele întoarse invariabil către noi! Riscăm să uităm că farsa din care am ieşit nu e o producţie strict internă.

Căci, dacă Iliescu era un pion strunit din afară, la mijloc se afla un proiect postsovietic de concepţie sovietică. Un plan ce nu putea trăi cu adevărat decît în termenii mai largi ai unei înţelegeri agreate cu partea cealaltă. Cu Occidentul. Multă lume a uitat, dar îşi poate reaminti că prima vizită de soi în România eliberată l-a adus, pe 6 ianuarie 1990, la Bucureşti, pe Eduard Şevarandze. Ministrul de Externe al URSS nu sosea în România din plictis. Ştim, acum, că vizitatorul venise să verifice, la capul pacientului, planurile pentru noul Est, aşa cum fuseseră ele gîndite în URSS şi binecuvîntate de liderii occidentali. Dovada a apărut recent, după publicarea unui lot masiv de documente din Arhivele americane.

Pe scurt, odată desprinse de comunism, statele est-europene urmau să rămînă sub control strategic sovietic. Lideri americani, germani, francezi şi britanici au depus maldăre de garanţii şi jurăminte, asigurînd URSS că va păstra drepturi exclusive asupra noilor state independente ale Estului. România revoluţionară, democratică, anticomunistă, liberă şi suverană urma să funcţioneze, alături de celelalte state ale Estului, ca anexă strategică sovietică. Un RSR autonom. Estul era aşezat, încă o dată, dar nespus de delicat, în poala atotîncăpătoare a URSS.

Apoi, istoria a dat un zar greşit. URSS a căzut, doborîtă de medicamentul prescris Estului. Autonomia îngăduită componentei ruse a URSS a trecut în naţionalism. Boris Ielţîn l-a decartat pe Gorbaciov şi a dat cu URSS de pereţii izbei. Imperiul sovietic era la pămînt. Occidentul a recalculat rapid şi a cules roadele. Democraţia putea începe şi în Est.

Dar toate astea nu au schimbat clasificarea Estului. Cedat cu uşurinţă Rusiei şi recuperat la zaruri, Estul n-a fost, nu este şi nu va fi respectat, în Vest, mai mult decît pinguinul de pluş cîştigat la tirul de la bîlci. O fractură veche s-a fracturat încă o dată.

Poate vom înţelege, acum, de unde vin, de fapt, nesfîrşitele probleme ale Estului în Europa Unită. Vreme de 40 de ani, tenorii democraţiei occidentale au intonat cu spor şi talent discursuri de mare altitudine morală. Le-am ascultat la Europa Liberă. Dar, în mintea cea de pe urmă a occidentalului de stat, în gîndurile cele mai ascunse ale lui Genscher, Baker, Hurd, Mitterand şi Kohl, Estul a rămas irecuperabil şi nedemn. Un teritoriu primitiv şi pitoresc, primar şi naţionalist, tradiţional şi neevoluat, bun de parcat, între drumuri, după o înţelegere cu diavolul sovietic. Nimic anormal. Numai naivii şi retarzii cred că tenorii democratici sînt scutiţi de politică. Sau că politica admite sfinţi şi crezuri imaculate. Dar înţelegerea cu imperiul sovietic a confirmat vechea prejudecată occidentală după care Estul nu e al Europei, iar Rusia are drept de regie all inclusive în Răsărit.

Niciun mister. Dispreţul nepriceput faţă de Est e expresia politică dezastruoasă a convertirii europene la socialism centrist după război. Cîştigînd alături de Stalin, Occidentul a sfîrşit prin a accepta substituirea demonică operată de propaganda comunistă care a pus sub semnul egalităţii nazismul şi politica de dreapta. Europa a acceptat culpa pentru barabaria germană, la cererea barbariei sovietice. A urmat plonjonul general spre stînga şi abolirea în trepte a politicii de dreapta. În următorii 30 de ani, noua elită vesteuropeană a găsit formula ideală: ne luăm maşinile din Germania şi ideile de la Moscova. Colonizarea ideologică marxistă a Occidentului reuşise.

Asta explică înverşunarea maniacală a UE împotriva Poloniei, Cehiei şi Ungariei. Deraierea statului de drept e doar un paravan. Problema reală e fractura de civilizaţie - anticomunismul structural şi feroce al unor state care refuză alinierea la consensul socialist european. De observat: inculpaţii au antecedente anticomuniste gravissime. Ungurii au spînzurat comunişti de felinare în 1956, cehii au compromis mistica marxistă în 1968, iar polonezii au răspuns cu o grevă naţională de 40 de ani. În tot acest timp, Occidentul a migrat într-un progresism fără adresă. Est-europenii stau, dimpotrivă, pe o identitate fermă. Iar asta îi face infractori ideologici şi negaţie vie a consensului birocratic socialist european. Apropos: noi sîntem feriţi. PSD poate recidiva liniştit. UE nu se va atinge de un stat guvernat de socialişti.

Dacă aveam o dreapta politică reală, am fi fost pe lista neagră cu 12 stele aurii. Dar nu sîntem. Căci societatea românească nu a cristalizat nicicînd şi nu a degajat o ideologie cu adevărat naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.

E limpede că Istoria Europei nu e istoria Europei. Estul nu e bine încleiat şi prins de Vest. Schema resentimentară a Vestului prevede un Est mereu decuplat, în diverse forme de separaţie, de la sclavia cu lanţ la controlul strategic sovietic indirect. Nu ne-au dorit niciodată, iar cînd au fost nevoiţi să ne ia la piept au făcut-o în silă. Iar asta doar fără dragoste se poate.