Citesc că şoferul unei societăţi de autobuze s-a răstit la nişte călători care vorbeau în maghiară. Observasem de mult că unii şoferi se gîndesc la autobuz de parcă ar fi proprietatea lor - pe de altă parte, am trăit eu însumi pe pielea mea ungurească experienţe amare asemănătoare. Şi cred că lucrurile nu prea se vor urni în direcţia bună: în lume se acumulează teama şi ura, şi sunt politicieni care încurajează valul acesta. Încălzirea globală, prăpastia socială strigătoare la cer dintre puţinii bogaţi şi masele săracilor lipiţi pămîntului le vor da mură în gură tuturor celor care îi urăsc pe celălalt pentru că acesta e diferit de ei. Nimeni nu pare a înţelege că structura este cea primordială: şoferul care îi urăşte pe unguri va urî pe oricine dacă o retorică bine plasată îi va atinge sensibilitatea şi teama. 

E totuşi şi speranţă pe lume. În apropiere, stă un nene cam bizar. Cînd plimbăm pisicul, mai stă de vorbă cu noi. Fireşte, alţii îşi plimbă cîinii iar după aceştia Hugó al nostru nu se dă în vînt. „Ce să facem? Nici mie nu-mi plac ungurii, dar trebuie să-mi placă”, zice nenea cu un tonus sceptic. Dispoziţia mai poate fi salvatoare. Pînă cînd? Chiar nu ştiu.

Butonez şi dau peste Radu Banciu. Acest personaj cred că este simbolul mîrlanului plin de sine. Cu buza mereu lăsată în semn de „nu înţeleg ce vrei de la mine”, dar şi de aroganţă nemăsurată, cu opiniile spuse mereu de sus, cu morga de Mitică Popescu vulgar, el poate fi un icon al multora care n-au posibilităţile şi deci pretenţiile intelectuale să reflecteze la ceea ce aud. 

Acum, îi aminteşte pe marii fotbalişti italieni faţă de care Insigne nu înseamnă nimic, „nici pînă la cîlcîiul lui Tardelli” nu ajunge. Dar dacă ar juca cumva Tardelli, Banciu ar găsi modalitatea de a spune că el, Tardelli nu valorează nimic şi că de fapt Enzo Bearzot este adevăratul fotbalist. Orice, numai să vorbească pe cineva de rău, „starul” media RB este demn de vremurile noastre.