25 de ani şi câteva sute de partide

Condiţiile de înfiinţare a unui partid, mai aspre în România decât în restul Europei

Cine mai ştie astăzi ceva despre Alianţa Electorală Leopardul? Câţi dintre alegătorii Convenţiei Democratice au aflat că în componenţa ei se afla şi Partidul Muncii Birocratice? Legătura dintre marele specialist în opera lui Caragiale, Ştefan Cazimir, şi Partidul Liber Schimbist e, am impresia, aproape uitată.

Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare nu e o glumă: o formaţiune cu acest nume a fost fondată în comuna Berzeasca din Caraş în 1990. Nu e, de altfel, singurul partid creat în mediul rural: un Partid al Tinerilor a fost conceput la Voineşti (Dâmboviţa), iar un altul, care şi-a spus Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluţionar, a văzut lumina zilei în comuna Bragadiru.

În sfertul de veac scurs de la revoluţia din 1989, s-au înfiinţat câteva sute de partide*. Dintre ele, am numărat 204 care au depus candidaturi în cele şapte scrutine legislative ţinute după căderea lui Ceauşescu. Dar numai treisprezece au reuşit să facă lucrul acesta, singure sau în alianţe, la toate alegerile. Iar dintre cele 13, doar două sunt partide în sensul tare al termenului – Partidul Naţional Liberal şi Partidul Ecologist Român –, în vreme ce alte unsprezece sunt formaţiuni ale minorităţilor naţionale.

Adevărul e că, la început, partidele nu erau greu de înfiinţat: decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, referitor la formaţiunile politice, le impunea un minimum de 251 de membri fondatori. S-a râs atunci mult pe seama celor care adunau semnăturile de la familie sau printre vecini. Partidele mici erau dispreţuite: li se spunea că membrii lor încap toţi într-un autobuz. Nu era ceva nou.

Şi Churchill spusese, după război, despre liberal-democraţi că încap toţi într-un taxi.Treptat, condiţiile s-au înăsprit: o lege din aprilie 1996 ridica numărul fondatorilor la zece mii, iar legea partidelor din 2003, în vigoare şi astăzi, stipulează în articolul  19 (lit. 3) că, pentru a fi înregistrat, un partid are nevoie de o listă cu „cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti", în fiecare dintre unităţile administrative fiind impus un minimum de 700 de persoane. La ultima legiferare, Parlamentul votase, de fapt, o condiţie şi mai restrictivă, cerând ca 50 de mii de entuziaşti să susţină crearea unui partid. Preşedintele de atunci – Ion Iliescu – a folosit dreptul său de veto şi, după o nouă lectură în camere, cifra de pornire pentru cine vrea o organizaţie cu numele de partid a fost înjumătăţită. Nicăieri în Uniunea Europeană nu se cere aşa ceva.

Efectele unei legislaţii care descurajează apariţia partidelor s-au produs în ultimul deceniu. De câţiva ani, asistăm la aşa-numitul fenomen de cartelizare a partidelor. Câteva formaţiuni au monopolizat scena politică şi nu acceptă alţi noi actori: din 2000 încoace, doar trei partide care nu mai fuseseră în Parlament au trecut pragul electoral. Unul a făcut-o aliindu-se mereu cu PSD – e vorba despre actualul PC; altă formaţiune a fost Forţa Civică, care, după ce a fost preluată de MRU, a câştigat patru mandate în parlamentul din 2012; a treia e PPDD, care, însă, de la ultimul scrutin încoace, s-a topit în mare măsură în celelalte partide din camere. Asta explică şi ideile recente de a relaxa condiţiile de înfiinţare a unui partid. Să fie nevoie de trei membri fondatori, nu de 25 de mii, a cerut, de pildă, Monica Macovei. Nu e, însă, suficient pentru a putea produce o înnoire: pragul electoral e şi el un obstacol la fel de serios pentru un partid nou, ca şi cerinţa de a avea o acoperire naţională.

Sunt, însă, dispuşi actorii cartelizaţi să creeze condiţii favorabile pentru o nouă competiţie politică, în care să vedem, precum la începutul tranziţiei, sute de formaţiuni? Evident că nu. Ei au şi avantajul că următorul scrutin este cel local, în cadrul căruia sunt puse la bătaie circa 40 de mii de posturi – consilieri locali şi judeţeni, primari, preşedinţi de consilii judeţene. Aşa că întrebarea care se va pune e următoarea: cine a găsit cei trei fondatori ideali pentru a porni la drum are şi capacitatea de a găsi un număr suficient de mare de cetăţeni dispuşi să intre în cursa pentru autorităţile de proximitate? Sau noul tip de partid, dacă e să apară, va fi orice, numai naţional nu?  

De fapt, poate că dezbaterea despre reducerea drastică a numărului de membri e calea prin care se va descoperi şi la noi sensul acelui adaugiu american care spune că orice politică e locală.

*În volumul „25 de ani şi câteva sute de partide”, pe care l-am publicat de curând la Baroque Books & Arts, veţi găsi numeroase alte date despre actorii implicaţi în competiţiile electorale organizate, din 1990 în 2014, la nivel local, naţional şi european.