Acesta aducea pe scena politică a Regatului României un partid modern, reformist, care milita pentru accelerarea dezvoltării ţării prin democraţie, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, educaţie, stimularea economiei autohtone.

Socialismul a fost văzut de adepţii social-democraţiei, la sfârşitul secolului al XIX-lea, drept o prelungire firească a modernizării ţării, începute de paşoptişti, după Tratatul de la Adrianopole (1829). Social-democraţilor din epocă le revine meritul de a fi luptat primii, de pildă, pentru votul universal şi pentru emanciparea femeilor, într-o Românie în care – în acord cu ceea ce se întâmpla şi în alte state europene – nu aveau drept de vot direct decât procente mici din populaţie. Social-democraţilor români le aparţine promovarea ideii de legislaţie a muncii, care, în România de dinaintea Primului Război Mondial, a fost o iniţiativă născută în organizaţiile sindicale socialiste, abia apoi fiind preluată şi de alte forţe politice, ceea ce a dus la obţinerea dreptului la repaus săptămânal şi ziua de muncă de 8 ore. Tot social-democraţilor din epocă le aparţine tradiţia sindicală din vechea Românie, care a împiedicat multă vreme răspândirea ideilor şi acţiunilor extremiste de stânga, şi de dreapta, în rândurile clasei muncitoare din perioada interbelică. Este nedreaptă, neconformă cu adevărul istoric, prezentarea actualului Partid Social Democrat drept ”ciuma roşie” de oameni care nu cunosc nici măcar istoria propriilor lor partide, care gândesc în clişee propagandistice şi pun etichete. Viaţa politică actuală a ajuns într-o fundătură, tocmai pentru că fugim de adevăr şi ne negăm trecutul la grămadă, fără nici cel mai mic efort de a judeca lucrurile critic.  

Nimeni nu neagă diferenţele, fireşti, generate de contextul economic şi social al începuturilor social democraţiei româneşti şi cel actual, de felul în care au evoluat societatea, ideile şi doctrinele politice, imperativele momentului. Diferenţele nu anulează elementele de continuitate: ataşamentul faţă de funcţionarea democratică a societăţii, apărarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturi economice, justiţie socială. Asta trebuie să-şi asume actuala social-democraţie, indiferent de cât de ostile sunt reacţiile unei părţi a clasei politice, şi a unor indivizi din societatea aşa-zis civilă, care resping aceste valori, în numele unei viziuni care nu are nimic în comun cu valorile actuale, unanim recunoscute în lumea democrată. 

Aceste forţe centrifuge, care-şi arogă deţinerea adevărului absolut, care resping dialogul şi pluralismul politic şi social, au creat şi creează permanent falii în societate. Lucru cu atât mai grav cu cât suntem într-un moment de bilanţ, în anul Centenarului Marii Uniri. Dacă anul 1918 a fost sub semnul Unirii, anul 2018 ne găseşte sub cel al dezbinării. Dacă în 1918 liderii social-democraţi au jucat un rol central în făurirea Marii Uniri, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş fiind membri ai Marelui Sfat Naţional şi mai apoi ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei, şi totodată cei care i-au convins pe saşii, şvabii şi maghiarii membri ai Partidului Social Democrat din Transilvania şi Banat să voteze în favoarea Unirii, astăzi deciziile conducerii PSD generează contestare şi respingere din partea unei părţi a societăţii. Nu ne facem iluzia unanimităţii, dar PSD ar trebui să fie un instrument al guvernării consensuale, un pacificator al societăţii. Şi cred că avem încă de învăţat din istoria social-democraţiei româneşti, şi nu numai.

Este de amintit faptul că, şi după Marea Unire, social-democraţia românească a continuat să se dezvolte, cel mai important lider al său fiind Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea sa, social-democraţii români au adoptat o poziţie clară, anticomunistă. Motiv pentru care au împărtăşit, alături de liderii PNL şi PNŢ, soarta celor care nu au acceptat diktatul Moscovei: puşcăria politică şi martirajul. Ion Flueraş, Iosif Jumanca şi George Grigorovici, cel care în 1918 a anunţat, în Parlamentul de la Viena, că Bucovina nu mai recunoaşte Dubla Monarhie şi autoritatea Austriei asupra străvechii provincii româneşti, au murit ca martiri anticomunişti: primul, la Gherla, în 1953, cel de-al doilea în închisoarea Jilava, în 1949, iar Grigorovici în 1950, în închisoarea Văcăreşti. De asemenea, Constantin Titel Petrescu a fost condamnat la muncă silnică, purtat prin închisorile comuniste, torturat şi umilit, fiind eliberat grav bolnav în 1955, pentru a se stinge din viaţă doi ani mai târziu. Şi totuşi, observăm că mulţi tineri pun astăzi semnul ”egal” între Partidul Social Democrat şi comunism, în ciuda unei istorii care ne dovedeşte contrariul. Undeva, pe parcurs, ceva s-a schimbat. Şi nu în bine. 

Istoria social-democraţiei româneşti ne spune un lucru, fundamental pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în politica românească, sterilitatea ei, lipsa ei de viziune: politica nu se rezumă la lupta pentru putere. Scopul politicii este slujirea binelui comun, chiar şi atunci când asta implică sacrificii personale. Asumarea identităţii, a valorilor şi tradiţiilor democratice, generozitatea, respectul diferenţei şi permanentul dialog cu societatea sunt obligatorii pentru toţi cei care vor să activeze în politică. Este obligatoriu ca PSD să mediteze la aceste lucruri, inclusiv în perspectiva congresului de sâmbătă, 10 martie. Altminteri orice partid, nu doar PSD, poate ajunge un partid care, privind în istorie, nu se mai recunoaşte.


Declaraţie politică susţinută în Parlamentul României miercuri, 7 martie 2018.