10 ani în NATO

Data de 29 martie nu ar trebui să treacă neobservată: azi se împlinesc 10 ani de când România este în mod oficial membru NATO.

În urma unui proces ce a cuprins mai mulţi paşi, după semnarea protocolului de aderare, ratificarea protocolului, promulgarea de către preşedintele României a Legii de aderare la NATO, semnarea instrumentului de aderare, pe data de 29 martie 2004 a fost depus instrumentul de aderare. Depunerea a marcat încheierea unui proces, practic început în 1993, atunci când Ion Iliescu a transmis Secretarului general al NATO intenţia (dorinţa) României de aderare.

Relaţia excelentă pe care o are România cu NATO, siguranţa pe care o resimţim cu toţii alături de o puternică alianţă este, per a contrario, foarte clar pusă în lumină în aceste zile fierbinţi pentru soarta Europei şi a lumii. Am, desigur, în vedere, ceea ce se petrece în apropierea noastră, în Ucraina şi Rusia. Întreaga desfăşurare a anexării unei porţiuni din Ucraina, atât de şocantă pentru întregul mapamond, a fost posibilă şi pentru că Ucraina nu este parte a unei organizaţii puternice precum NATO. Sunt sigur însă că toţi oamenii politici de la Kiev s-au convins de îndreptăţirea revendicărilor îndelungatei manifestaţii Euromaidan. Oamenii politici au fost, şi sunt în continuare, obligaţi să se supună dorinţei majorităţii cetăţenilor ucraineni de a se îndrepta spre UE şi NATO, şi astfel de a întoarce spatele către URSS, Rusia şi CSI.

Acest proces nu este deloc simplu, şi să nu uităm că exact la fel s-au petrecut lucrurile în România. Ieşită din comunism printr-o revoluţie sângeroasă, marcată astfel pe vecie, şi având blestemul de a avea în fruntea ţării un înalt funcţionar comunist, în România numai atitudinea cetăţenilor şi mass-media, dorinţa lor de a se îndrepta spre occident au făcut ca procesul să fie orientat în acest fel. Dacă ar fi fost după Ion Iliescu şi alţi politicieni post-decembrişti, România ar fi cârmit-o spre est (să notez aici, în paranteză, că nostalgia după est, cu atitudinea sa autoritaristă absolutistă, se simte şi acum la unii lideri ai PSD: cazul lui Ponta nu mai trebuie demonstrat; prezenţa ,,baronilor locali” este exact consecinţa acestei stări mentale de fapt).

Legat de acest aspect, este greu de înţeles cum azi se uită aceste lucruri din istoria noastră recentă. Faptul că aderarea la NATO s-a încheiat în unul din cele patru mandate ale lui Ion Iliescu nu înseamnă automat că el are meritul aderării României la NATO: Ion Iliescu a fost forţat să se îndrepte spre occident. În primii anii post-decembrişti, merite mai mari ale orientării României spre vest au aparţinut lui Petre Roman sau Adrian Năstase. În plus, faptul că în 1997, Summitul de la Madrid nu a nominalizat şi România (se foloseşte chiar şi azi termenul ,,eşec” pentru acel episod) aruncă unele semne de îndoială asupra întregului proces anterior.

În cei 10 de NATO, România a participat cu 40 000 de militari la misiuni în Afganistan, Kosovo, Irak sau Bosnia. Militarii români se află şi acum pe frontul de operaţiuni din Afganistan. Faptul că s-au înregistrat morţi şi răniţi este un tribut plătit acestui efort de menţinere a păcii într-o lume tot mai agitată. Şi pentru că veni vorba, să închei subliniind cu putere o idee: în loc să vedem (folosim, difuzăm, răspândim) ştiri alarmiste şi absolut iresponsabile despre zăngănitul celui de-al treilea război mondial, poate că nu ar fi rău să ne gândim la o atitudine mai paşnică, mai pacifistă: NATO nu este o organizaţie militară care urmăreşte declanşarea unui război, ci este o organizaţie care îndrăgeşte pacea şi care are ca obiectiv menţinerea păcii.