Dar nu este, din păcate. O parte a societăţii franceze, după al doilea război mondial, a crescut într-o scârbă teribilă faţă de propria identităţii. O ură teribilă de sine. Şi o cultură a demolării şi incendierii. Caricaturi neghioabe ale unei Revoluţii încă neterminate, după ei, cât timp mai exista biserici catolice, steaguri franceze şi orice identitate naţională.

Recuperaţi de politicienii de extremă stângă, care prefera Cuba sau Venezuela Franţei şi îi detestă istoria, au fost trataţi de poliţie ca „protestatari", nu ca terorişti. În '68 urlau că vor să trăiască ca în URSS-ul lui Stalin, plans la moarte ca cel mai mare om din istorie, sau în China lui Mao. Acolo era „libertatea", pentru ei. Sunt bine antrenaţi, deja geamurile sparte şi masinile incendiate sunt obişnuinţe. Au incendiat ieri sediul unei prefecturi.

În fiecare an, de Revelion, în Franţa sunt incendiate câteva sute de maşini. Vor fi la fel şi în acest an. Banalizarea raului. Marile oraşe au zone semi-autonome, prin care şi poliţia trece cu frica. Dar până acum nimeni nu a îndrăznit să distrugă Arcul Triumf.

Franţa nu mai ştie, de mult, să se apere de duşmanii din interior.

Mă întorc astăzi din România, unde am petrecut câteva zile într-o baie veselă de mândrie identitară. Repetitivă şi bubuitoare. Noi suntem romani, noi suntem stăpâni, tricolorul pretutindeni. Prea mult naţionalism de paradă, prea puţină substanţa în spatele ei? Da, aşa este. Dar măcar este o bucurie calma, cu toate stridenţele ei. Contrastul faţă de ce se întâmpla acum în Franţa este enorm.

De asta este bine să ai două case şi să faci din drum un loc al distanţei şi al reflecţiei potrivite. Sper să îşi revină ambele mele tari.

Vive la France, La Mulţi Ani, România!

Vă invit să citiţi o replică foarte potrivită scrisă în limba română de Jean-Michel Bérard, un francez care cunoaşte foarte bine România:

Bine observat, Ciprian Apetrei, sunt de acord cu analiza dumneavoastră, cu o singură nuanţă: eu nu cred în vreo afiliere politică a ticăloşilor care au dărâmat interiorul Arcului de Triumf. Presa şi guvernul acuză extremă dreaptă, vorbiţi de extremă stânga, eu nu cred în ăsta. E vandalism, e prostie pură.

Şi-l explic că dumneavoastră: ura de sine. O teribilă respingere a culturii noastre şi a identităţii noastre.

În Franţa, este o generaţie care nu şi-a făcut treaba să de transmisie. Mulţi Francezi din ziua de azi nu ştiu nimic despre istoria lor, în afară de cele mai întunecate pagini. Pentru că Franţa îşi cere oficial în continuare iertare. Pentru că noi le am ajutat pe Nemţi să-i extermine pe Evrei, pentru că noi am colonizat ţări din Africa şi din Asia. În trecut, noi spuneam, «Istoria va judeca». Astăzi, noi suntem cei care judecă Istoria, cu această privire contemporană de generaţie care vine de niciunde, fără cultură, fără valoare, fără rădăcină. Şi e extrem de periculos. Cum să te aştepţi că un tânăr Francez să îşi iubească ţara, dacă îi spui că noi am fost în trecut, culmea răului?

Uitaţi-vă la un manual francez de istorie, e edificator : învăţam, de exemplu, Războiul Rece înainte de al Doilea Război Mondial (adică consecinţa înainte de cauză), Evul mediu după Secolul Luminilor. Prin distrugerea aceastei cronologie, rupem firul care ne leagă de strămoşii noştri. Dar, de asemenea, care ne leagă şi de ţara noastră. În trecut, istoria Franţei se învăţa că la Români: marii oameni erau jaloane, atât ca modele şi ca repere cronologice, într-o logică de progres, de evoluţie, de aspiraţia către libertatea. Aveam Clovis, Charlemagne, Ioana de Arc, François I-a, fiecare aducând piatră lui la edificarea Franţei, ca Românii povestesc istoria lor, de la Decebal la Regina Maria, trecând prin marii voievozi din Evul mediu.

Contrastul este într-adevăr enorm cu România. Vorbiţi despre un naţionalism de paradă, cu prea puţină substanţă în spatele? Pe mine nu mă şochează. Oamenii pe care îi întâlnesc în România sunt conştienţi de faptul că totul nu-i perfect în ţara lor, că mai este drum spre o societate mai dreaptă şi mai prosperă. Totuşi, văd Români care sunt mândri de identitatea lor, de cultura lor şi de ţara lor, şi mi se pare foarte frumos.

Mi-e dor de Franţa mea...


Jean-Michel Bérard este un cetăţean francez, de 48 de ani care a descoperit România în iulie 1990, S-a îndrăgostit întâi de ţara noastră şi apoi de o româncă. A învăţat limba română ca autodidact, fiind şi pasionat de literatură. A înfiinţat o societate comercială în Bucovina în 1995, regiunea soţiei, dar cum nu a reuşit să răzbească prin corupţia locală, s-am hotărât să se întoarcă în Franţa cu tot cu mica sa familie, în 1996. A continuat să ţină legătura cu România, să o viziteze des şi să publice articole despre noi în presa franceză. Azi locuieşte în Lorena împreună cu soţia şi cei doi copii.