Zubin Mehta, din nou la Sala Palatului

Zubin Mehta, din nou la Sala Palatului

Zubin Mehta, un îndrăgostit de România

În această seară, de la ora 20.00, în seria „Mari orchestre ale lumii“, Orchestra Filarmonică din Israel, dirijată de  Zubin Mehta, va avea în program lucrări de Schönberg şi Bruckner.

Cu siguranţă, Arnold Schönberg a fost influenţat, mai ales în prima sa etapă creatoare, atât de geometria formelor brahmsiene, cât şi de limbajul polifonic auster al lui Bruckner care, la rândul lui, îl moştenise de la Johann Sebastian Bach, dar pe care îl asimilase şi dezvoltase în sensul îmbogăţirii lui cu disonanţe răzleţe şi modulaţii imprevizibile, deschizătoare de soluţii pentru muzica secolului XX. Iată un punct solid de convergenţă între cei doi compozitori reuniţi astă-seară în programul Orchestrei Filarmonice din Israel.  
 
SCRIITURĂ POLIFONICĂ
 
Simfonia de cameră nr. 1 de Arnold Schönberg (1874-1951) face parte din prima perioadă a creaţiei compozitorului austriac, întemeietorul şcolii dodecafonice vieneze, denumită perioada atonalismului liber. Scrisă în 1906, muzica Simfoniei de cameră – mai precis, a „Simfoniei germane de cameră pentru 15 instrumente“ – pendulează între canoanele polifoniei clasice şi linia abstract-spiritualizată a sextetului de coarde „Noapte transfigurată“, op. 4, compus înainte cu cinci ani, în perioada romantismului târziu. 
 
Deşi se cântă ca şi cum ar fi concepută dintr-o singură mişcare, lucrarea se desfăşoară pe cinci paliere agogice susţinute de o foarte solidă scriitură polifonică, în interiorul unei forme ciclice evidente nu doar auditiv, ci şi scriptic (partea I este o sonată, iar partea a V-a, finalul, are menţiunea „recapitulare“). Şi dacă în ţesătura ritmico-polifonică a începutului, Arnold Schönberg introduce subtile reminiscenţe din stridenţa şi neliniştea suflătorilor din opusurile lui Şostakovici, sau din ritmurile mărşăluite ale unora dintre simfoniile lui Mahler, în secvenţele centrale, demersul sonor ia o turnură complet opusă: tot ceea ce fusese legat de realitatea imediată e transfigurat, prin unisonuri succesive la toate instrumentele, ca şi 
prin inserturi solistice consonante ale viorii, violei, violoncelului ce par să reitereze atmosfera visătoare din „Noaptea transfigurată“. 
 
Agresat de cotidian, Eul are tendinţa de a evada în suprasensibil. Iar atunci când tensiunile riscă să reapară, suflătorii intervin cu sunete calde, picturale, pentru a prelungi extazul cât mai mult cu putinţă. Şi totuşi, „recapitularea“ primei mişcări readuce cu sine precipitările ritmice iniţiale, concentrate însă într-o coda sau într-o stretta fastuoasă. 
 
Prima audiţie a lucrării a avut loc în 1907, la Viena, în interpretarea Cvartetului „Rosé“ şi a unui ansamblu de suflători al Filarmonicii din Viena, sub bagheta compozitorului.
 
DESCHIDERE TRAGICĂ SPRE SPIRITUAL

Simfonia a VIII-a în do minor. Anton Bruckner (1824-1896) face parte din categoria creatorilor care luptă îndârjit, cu sine, în speranţa concilierii tentaţiei lumii din afară cu tentaţia lumii religioase în spiritul căreia fusese crescut şi educat de un tată care-şi petrecuse întreaga viaţă ca organist al Mănăstirii Sf. Florian de lângă Linz. Aşa se explică, probabil, propensiunea lui Bruckner pentru muzica liturgică, de la Psalmi, corale sacre, motete, la Cantate, Misse, un Te Deum, un Magnificat, un Requiem ce poartă invariabil inscripţia S.D.G. (Soli Deo Gloria – Doar Gloriei lui Dumnezeu), cu reverberaţii şi în creaţiile simfonice.
 
Chiar dacă înrudite prin fondul lor predominant tragic, ca şi prin puritatea lor austeră, cele nouă simfonii ale compozitorului austriac postromantic – inspirate de modelul beethovenian – se deosebesc totuşi prin caracterul nuanţat al experienţelor sale sufleteşti descrise cu atâta acuitate în fiecare partitură. De aceea, fundalul orchestral rămâne adesea întunecat şi grav, sugerând neliniştile interioare ale autorului lor, violentate constant de stridenţele mefistofelice, derutante, înşelătoare ale alămurilor. Acesta ar fi şi profilul psihologic al primei mişcări a Simfoniei a VIII-a. Cât despre mişcarea mediană, ca majoritatea scherzo-urilor bruckneriene, şi cel al Simfoniei în do minor are contururi tăioase, nu lipsite de agresivitate. Terifiante, alămurile, asociate cu partida corzilor, continuă să perturbe echilibrul compozitorului, încă incapabil de a se decide căreia dintre tentaţii să-i dea întâietate. 
 
Şi dacă lui Mahler, Natura îi va apărea ca un liman salvator, Bruckner evită contactul direct cu bogăţia ei de forme şi culori şi preferă doar să şi-o imagineze ca pe o entitate ideatică. 
 
De aici, probabil, caracterul imprevizibil şi oscilant al scherzo-ului – în orice caz, atipic în raport cu semnificaţia lui de... glumă! În contrast cu morbiditatea altor mişcări lente ale simfoniilor lui Bruckner, Adagio-ul Simfoniei a VIII-a pare o invocare, o rugăciune ferventă în care pot fi recunoscute „urme“ ale revelaţiei din secţiunea „Benedictus“, a Missei în re minor.  Gama ascendentă, utilizată aici, ca în multe alte lucrări bruckneriene creează şi menţine senzaţia de ascensiune spirituală, ilustrând parcă teoria lui Bonaventura despre „lumea ca scară pe care urcăm spre Dumnezeu“. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care muzica lui Anton Bruckner a fost etichetată drept polifonică şi teologică. 
 
Dacă în Adagio nu izbutiseră să anihileze trăirea aproape mistică, alămurile izbucnesc emfatic în finalul simfoniei, savurându-şi parcă propria victorie... Dar, la fel ca în finalul Simfoniei a II-a, şi ea în do minor, compozitorul reuşeşte să-şi tempereze sentimentele, să-şi atenueze dubiile, şi, aidoma lui Beethoven, cel din Simfoniile a III-a şi a V-a, să iasă biruitor din lupta cu sine însuşi.  Elaborată şi revizuită între 1887 şi1890, Simfonia a VIII-a a fost cântată în primă audiţie la Viena, în 1892. ;
 
Director pe viaţă al Filarmonicii din Tel Aviv
 
Tânăr octogenar prin energia pe care i-o dăruieşte muzica, director pe viaţă al Filarmonicii din Tel Aviv, Zubin Mehta este o legendă. Revine mereu în România începând cu 1964, ediţia a III-a a Festivalului „Enescu“. Dedica pe atunci concertul său – cu a VII-a de Bruckner, Concertul nr. 1 de Vieru cu V. Orlov şi cele „Şase piese pentru orchestră“ de Webern – lui George Georgescu, cel care n-a mai apucat să-l dirijeze. „Filarmonica bucureşteană a cântat cu multă concentrare şi însufleţire şi nu sunt multe orchestre care pot susţine la acest nivel un program de concert de trei ore şi jumătate“, nota Zubin Mehta.
 
O orchestră de prestigiu
 
Orchestra Filarmonică din Israel a fost înfiinţată în 1936 de către violonistul Bronisław Huberman, cu 12 ani înainte de naşterea Statului Israel, când muzicienii evrei erau concediaţi din orchestrele europene. Concertul inaugural a fost dirijat de Toscanini. În prezent se bucură de colaborarea celor mai prestigioşi dirijori şi solişti ai planetei. „A cânta în Orchestra Filarmonică Israel înseamnă un contract pe termen lung care... se referă la solidaritatea de a face muzica împreună“, spunea  Leo Vole, contrabasist, din a treia generaţie, al orchestrei.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: