Zoe Dumitrescu Buşulenga: „Enescu era foarte timid”

Într-un interviu eveniment, criticul şi istoricul literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1920-2006) îşi aminteşte cum l-a întâlnit pe George Enescu şi ce fel de om era compozitorul român. Interviul a fost publicat iniţial în volumul “Dialoguri Magice” (Editura ICR 2007), fiind preluat şi de site-ul Festivalului „George Enescu“

Irina Hasnaş: Una dintre personalităţile care v-au marcat viaţa şi cariera a fost George Enescu. Când l-aţi cunoscut şi ce anume v-a impresionat la muzicianul român?

Zoe Dumitrescu-Buşulenga : Eram copil atunci când l-am văzut pentru prima oară pe George Enescu într-o împrejurare specială.  Era luna august a anului 1931 şi la Ateneu se sărbătoreau cei 50 de ani de viaţă ai artistului. Pe scenă s-a desfăşurat un adevărat cermonial. După o serie de discursuri frumoase, în cele din urmă, lui Enescu i s-a oferit un basorelief cu propriul portret realizat de către Miliţa Petraşcu. Atmosfera era entuziasmantă pentru toată lumea, atât pentru cei aflaţi pe scenă cât şi pentru cei prezenţi în sală. Îmi aduc aminte că pe podium i-am regăsit atunci pe unii dintre cei mai importanţi muzicieni români, de la I.N. Otescu – pe atunci rectorul Conservatorului din Bucureşti – la A.Alessandrescu, Th.Rogalski, M.Jora – prieten cu Enescu şi maestrul tuturor – C-tin Brăiloiu, E.Ciomac…. O lume întreagă a muzicii.Cu toate acestea, audienţa era stăpânită total de emoţia vederii lui George Enescu, fapt care m-a impresionat atunci în mod deosebit. Reţinea cu o uşurinţă nemaipomenită nu numai partiturile clasice, care au o oarecare simplitate în construcţie, dar şi lucrările contemporane care pun probleme la descifrare. Trebuie să spun că Enescu avea un fel cu totul neobişnuit de a electriza masele. În acelaşi timp, însă, era foarte timid. Această timiditate s-a făcut vizibilă mai ales atunci când, primind cu sfială portretul, Enescu nu a reuşit să-şi mascheze stângăcia pasului următor, căci nu ştia, pur şi simplu, ce să facă de acum cu el. Episodul mi-a părut o adevărată ciudăţenie. Spun aceasta pentru că, de obicei, muzicienii, după cum îi ştim, sunt cumva cam plini de persoana lor şi au sentimentul că într-adevăr li se cuvin astfel de onoruri atunci când sunt sărbătoriţi. Ei bine, George Enescu, pe care parcă-l văd şi acum, era plin  de  sfială, puţin aplecat cu umerii, cu faţa ovală, fină, cu fruntea boltită, cu meşa pe partea dreaptă, care îi cădea tot timpul pe frunte, cu ochii vii, pătrunzători, dar foarte blânzi. Tot timpul avea o atitudine de uimire smerită, ca şi cum se mira de ceea ce i se dădea. După toate acestea a început să se desfăşoare programul muzical. S-au cântat atunci fragmente din creaţiile celor de faţă, iar C-tin Stroescu a interpretat cele Şapte cântece pe versuri de Cl.Marot. Enescu a urmărit toată această desfăşurare cu un zâmbet blând pe care-l avea de cele mai multe ori când colegii lui îi cântau creaţiile. M-a marcat această prezenţă extraordinară, înconjurată cu un fel de nimb de blândeţe şi de lumină. Abia mai târziu mi-am dat seama despre ce era vorba. El era un încorporator de unde sonore, fiinţa lui emana muzică. Adică tot ceea ce era armonie în sunete emana în fiinţa lui. O armonie a întregii făpturi, o blândeţe, o sfială, o delicateţe pe care le-a avut şi în viaţa personală, nu foarte fericită de altfel. Enescu era un încorporator de unde sonore, fiinţa lui emana muzică. Adică tot ceea ce era armonie în sunete emana în fiinţa lui. O armonie a întregii făpturi, o blândeţe, o sfială, o delicateţe pe care le-a avut şi în viaţa personală. În convorbirile cu B.Gavoty a vorbit întotdeauna cu multă căldură despre toate persoanele care l-au înconjurat. Astfel am şi rămas cu imaginea lui în minte. A devenit pentru mine figura artistului şi a omului desăvârşit. La nici un alt muzician, şi Slavă Domnului am cunoscut zeci şi sute de muzicieni în viaţa mea, nu am văzut o atâta sfială şi modestie ca la el. Îmi aduc aminte că vorbind undeva despre strădaniile sale de compozitor Enescu spunea: “ Am foarte mari scrupule, dar nu sunt niciodată deznădăjduit fiindcă sunt prea umil ca să simt deznădejdea”. Cred că aceasta este o declaraţie făcută fără nici un fel de emfază şi exprimă un adevăr fundamental. Cu el în minte am mers mai departe şi datorită acestei imagini, care m-a marcat, am intrat şi eu într-o carieră muzicală mai târziu. Bineînţeles şi tatăl meu m-a împins către pian şi vioară, în aceeaşi măsură, pentru că la noi acasă se făcea muzică, cu toţii eram melomani şi dispuneam de o discotecă foarte bună. Anii 1935-1937 au reprezentat perioada în care George Enescu a stat în ţară. Atunci şi-a interpretat întregul repertoriu violonistic, pe care-l stăpânea ca nimeni altul. De asemenea a impresionat şi prin memoria sa fabuloasă cu care i-a uluit pe Maurice Ravel şi Bela Bartok. Amândurora le-a citit o singură dată partiturile şi apoi le-a dirijat din memorie. Reţinea cu o uşurinţă nemaipomenită nu numai partiturile clasice, care au o oarecare simplitate în construcţie, dar şi lucrările contemporane care pun probeleme la descifrare. L-am mai ascultat în recitaluri şi concerte cu Filarmonica bucureşteană şi cu Orchestra Radio, interpretând, cu aceeaşi perfecţiune, opusuri din creaţia lui A.Corelli până la lucrări mai moderne de I.Albeniz. Marea iubire a lui George Enescu era însă Johann Sebastian Bach. Cu Bach era veşnic în degete şi în minte. Creaţiile lui Enescu te conduc către o profundă căutare a  inefabilului spiritual aşa cum nu multe simfonii reuşesc. Avea un cult pentru el şi o atracţie deosebită. Îmi aduc aminte că a dat o interpretare de referinţă celor şase sonate pentru vioară ale lui Bach, iar tălmăcirea Ciacconei din Partita în Re l-a făcut celebru. Şi încă un amănunt despre naivitatea noastră a tinerilor de atunci intraţi în muzică. L-am ascultat pe George Enescu în Ciaccona lui Bach iar după aceea ne-am dus la profesorul nostru, Theodor Rogalski, să-l întrebăm ce se întâmplase de fapt, pentru că nouă ni se păruse că, la un moment dat, Enescu a cântat flas. Rogalski, aşa cum îl ştim cu toţii, un om lung, subţire, deşirat, stând lângă pian s-a uitat la noi de sus cu dispreţ cu faţa lui uscată şi cu un umor englezesc ne-a zis: “ Ştiţi ce, măi copii, nu el scoate note false, ci mintea şi urechile voastre nu pot să sesizeze ceea ce aude el”. Atunci ne-a explicat că de fapt George Enescu auzea sferturile de ton şi dincolo de acestea. Tocmai de aceea uneori, celui cu un auz neavizat, nota emisă pare că este puţin alături de nota pe care o ştiam cu toţii acolo întreagă şi fără subîmpărţiri. Fireşte că am devenit mult mai respectuoşi după ce am aflat acest lucru de la Th.Rogalski.

Interpret, fie în  ipostaza de instrumentist fie în cea de dirijor, George Enescu a uluit o lume întreagă. Dumneavoastră cum aţi perceput această dualitate interpretativă a lui?

 Pentru Enescu fiecare concert interpretat părea a fi un fleac. Niciodată nu l-am văzut cântând cu partitură în faţă. Nici măcar atunci când l-a acompaniat pe Yehudi Menuhin, pe când acesta din urmă la 15 ani ne vizita pentru  prima dată ţara. Şi apoi era melodia continuă a fiinţei lui. Atunci când interpreta ceva el cânta în surdină tot timpul fie Bach, Beethoven ori Brahms. Cânta concomitent şi la pian şi din gură. George Enescu parcă adăuga ceva din fiinţa lui la construcţia muzicală pe care o supraveghea şi o conducea. Desigur trebuie să facem distincţia clară între Enescu instrumentistul şi Enescu dirijorul. Când cânta aveai senzaţia că nu mai puteai să sesizezi unde anume se sfârşeşte mâna şi unde începea vioara. Aveai un sentiment de contopire totală cu instrumentul şi de aceea trăiai cu impresia că undele ies din el, că muzica se naşte dinlăuntrul lui şi se continuă prin mână în sunetul viorii. Nu era străin de ceea ce cânta. Totul era trecut prin filtrul minţii, al sufletului şi al spiritului. De fapt, am sentimentul că George Enescu era înconjurat de o aură muzicală. După cum ştiţi s-au făcut cercetări ştiinţifice în privinţa aceasta, nu numai iniţiaţii ştiu acum acest lucru, că fiecare dintre noi are o aură. Ei bine aura lui Enescu era o aură sonoră. Atunci când dirija Enescu era însă, un alt om. Trebuia să-l vezi din faţă nu din spate. Din spate avea o gestică minimă, puţin adus, observai, din când în când, o mişcare uşoară de cap. Dădea intrările din ochi, acest amănunt fascinându-i pe instrumentiştii din orchestră care pur şi simplu îl adorau. Un lucru destul de rar de vreme ce se ştie că unui dirijor i se găsesc mai tot timpul defecte. Ei bine, la Enescu toţi se uitau ca la o icoană. Când începea repetiţia , ridica mâinile uşor şi în clipa aceea toată orchestra era în stăpânirea lui, ca la un semnal. Când îl vedeai din faţă era complet schimbat. Era fantastică lumina care o emana mimica lui. Meşa i se aşeza pe frunte iar mâinile I se îndoiau parcă de la sine. Avea înfăţişarea unui vrăjitor. Pur şi simplu aveai sentimentul că în clipa aceea ţese o muzică invizibilă cu puteri supraomeneşti. Concentrarea lui era maximă. Concertele simfonice pe care le-am auzit dirijate fiind de Enescu au fost unice, irepetabile. Erau momnte de transpunere a ta, a insului, într-o altă dimensiune. Marea iubire a lui George Enescu era  Johann Sebastian Bach. Cu Bach era veşnic în degete şi în minte. Cu toată această activitate încărcată, Enescu îşi găsea timp să-şi viziteze prietenii sau să vină la Conservator. Îmi amintesc acum un episod din studenţie când, într-o zi mă aflam la clasa profesoarei Madeleine Cocoraşcu şi, la un moment dat, în încăpere a intrat Enescu să salute. Aveam suitele franceze sub braţ. A venit la mine, m-a salutat, mai mult chiar,mi-a strâns mâna şi m-a întrebat ce aveam acolo. Eu, tremurând de emoţie, i-am arătat partiturile. Apoi a înseilat o conversaţie mai degrabă amicală, ca şi când ar fi discutat de la egal la egal cu un mare interpret sau un coleg. Doamne, m-am bâlbâit îngrozitor atunci. Amuţisem pur şi simplu iar lucrul acesta l-a amuzat teribil pe Enescu. Surâsul său atât de blajin şi de dulce m-a liniştit pe moment. Astfel Enescu a trecut mai departe şi a plecat. Bineînţeles, vă închipuiţi probabil că nu m-am spălat pe mâini vreo două zile de fericire că am dat mâna cu idolul meu.

 Cum aţi caracteriza creaţia enesciană?

Pe lânga cariera sa de instrumentist, de dirijor şi de pedagog, George Enescu a avut şi o creaţie muzicală cu totul remarcabilă. Este adevărat că sunt mulţi cei care îi reproşează elementele folclorice introduse în mod excesiv, zic ei, în opusurile sale. Socot că în asta constă, însă, nota distinctivă a stilisticii lui. Tot ceea ce a făcut a fost în spiritul creativităţii româneşti. Or consider că nu poţi să exprimi acest spirit fără să intervi cu elemente de folclor. Gândiţi-vă doar la cele două Rapsodii enesciene. Elemente folclorice introduse sunt preschimbate într-o manieră stilistică ce face să nu ne mai amintim de simplitatea şi de rudimenatea lor. Luaţi ca un alt exepmlu de pildă sonatele pentru pian şi vioară,  mai ales cea de a treia care este o capodoperă extrem de greu de interpretat. Aici se remarcă acele subtilităţi tonale, acele armonii puţin ciudate pentru o ureche neavizată dar care unicizează creaţia enesciană. Muzicianul a intrat acolo în profunzimea unei lumi aparte, a unui spirit românesc autentic. Din opera lui respiră un lirism dar şi un dramatism caracteristice  duhului românesc. Unii spun că simfoniile lui Enescu amintesc puţin de cele ale lui Johannes Brahms şi Gabriel Fauré. O asemenea consideraţie denotă o mare doză de superficialitate. Creaţiile lui Enescu te conduc către o profundă căutare a  inefabilului spiritual aşa cum nu multe simfonii reuşesc. Atunci când dirija Enescu era însă, un alt om. Trebuia să-l vezi din faţă nu din spate. Dădea intrările din ochi, acest amănunt fascinându-i pe instrumentiştii din orchestră care pur şi simplu îl adorau. Sunt lucruri pe care nu le poţi regăsi să spunem la Faure, Franck sau chiar la Brahms pe care-l iubesc foarte mult. Simfoniile enesciene au o densitate specială, ceva inexprimabil, păcat însă că ele nu sunt cântate suficient şi de aceea nu sunt cunoscute. Este un păcat enorm pentru că valoarea unei muzici se socoteşte, cred eu, prin efectul spiritual pe care îl produce ascultătorului ei. Or efectul simfoniilor lui Enescu este superior acelora pe care le-am enumerat deja şi pe care mulţi cred că Enescu le-a imitat. Vorbim despre o trecere a lirismului în dramaticul enescian care conferă, astfel, o gravitate şi o solemnitate muzicii pe care ceilalţi nu au avut-o,  aşa încât afirm din nou, creaţia lui Enescu ar trebui răspândită mai mult.  (Interviul a fost publicat iniţial în volumul “Dialoguri Magice” (Editura ICR 2007)